În cetatea Licopolis din ţara Egiptului, era un bărbat cu numele Ioan, fiind dat din tinereţe la meşteşugul de teslărie. Ajungînd la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, s-a lepădat de lume şi a petrecut cincisprezece ani prin felurite mînăstiri, deprinzîn-du-se la viaţa monahicească în multe osteneli. După aceea s-a dus singur la muntele ce se chema "al Lupului", care era aproape de Licopolis, unde, zidindu-şi o chilie cu trei odăi, s-a încuiat într-însa. Într-o chilie se ruga, într-alta făcea lucrul mîinilor, iar a treia îi era de trebuinţă la ale vieţii lui.

    Nevoindu-se cincizeci de ani, pînă la sfîrşitul său, fără să iasă deloc din chilie, primea pe fereastră cele trebuincioase lui de la cei ce-l slujeau; iar celor ce veneau la el, le vorbea despre cele folositoare. Dar, după ce a împlinit într-acea închisoare treizeci de ani, s-a învrednicit proorocescului dar de la Dumnezeu, pentru care, chiar şi lui Teodosie, marele împărat grec (379-395), i-a trimis felurite scrisori, spunîndu-i că va birui pe tiranul Maxim, şi Galia va intra în stăpînirea sa. Asemenea şi despre tiranul Evghenie, cum că şi pe acela îl va birui şi după aceea îşi va primi sfîrşitul vieţii, iar pămînteasca împărăţie o va lăsa fiilor săi.

    Pentru o mai înainte vedere ca aceea a lui, a străbătut vestea despre dînsul pretutindeni, ca despre un bărbat sfînt, căci şi împăratul Teodosie îl cinstea ca pe un prooroc al lui Dumnezeu. La început a venit la dînsul un voievod oarecare, întrebîndu-l dacă va birui pe etiopienii cei dimprejurul Sienului (şi acel loc este la începutul ţării Tebaidei), căci atunci, năvălind acolo etiopienii, toată ţara aceea o prădau. Iar Cuviosul Ioan, spunîndu-i cele ce vor avea să fie, i-a poruncit ca fără temere să meargă asupra lor, că îi va birui şi de împăraţi va fi cinstit.

    Şi s-a săvîrşit aceea după proorocia sfîntului. De atunci s-a încredinţat voievodul, din povestirile despre dînsul, şi trimitea la sfîntul, cerînd rugăciuni şi mai înainte descoperiri pentru biruinţă, dacă vreodată vor avea să vină asupră-i vrăjmaşii.

    Iar cît de minunat şi mai presus de măsură era darul proorociei ce-l avea sfîntul acesta, am auzit de la părinţii cei ce petreceau cu dînsul - cum zice Paladie, scriitorul vieţii acestuia -, a căror nevoinţă vrednică de laudă ne încredinţează despre nemincinoasele lor cuvinte, despre proorociile pe care le spunea acest bărbat dumnezeiesc.

    Odată, venind la dînsul un tribun, se ruga pentru femeia sa, ca să-i dea voie să vină înaintea feţei sale, fiindcă aceasta dorea şi stăruia să-l vadă pe sfinţia sa. Iar sfîntul se lepăda în tot chipul, nevrînd nicidecum să fie văzut de faţă femeiască, el care şi către bărbaţi vorbea prin fereastră. După ce mult timp şi cu dinadinsul a fost rugat, văzînd credinţa lor, a făgăduit să se arate femeii în vedenia somnului. "În această noapte, zise el, mă voi arăta ei, însă să nu poftească mai mult ca să mă vadă, în trup fiind". Şi a spus bărbatul acela soţiei sale cuvintele cuviosului. Iar ea a văzut în noaptea aceea în vis pe sfîntul, venind la dînsa şi zicîndu-i: "Ce este mie şi ţie, femeie? Pentru ce ai voit să-mi vezi faţa mea? Au doar eu sînt prooroc sau am sfinţenie de bărbat drept? Sînt om păcătos, asemenea pătimaş ca voi; însă am rugat pe Dumnezeu pentru tine şi pentru bărbatul tău, ca să fie vouă după credinţa voastră". Acestea zicînd, s-a dus.

    Iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a spus bărbatului său asemănarea sfîntului, îmbrăcămintea şi cuvintele lui şi multă mulţumire a trimis cuviosului prin bărbatul său. Mergînd bărbatul la chilia bătrînului, sfîntul i-a apucat înainte cu cuvîntul, zicîndu-i: "Iată, am împlinit cererea voastră, cercetînd pe soţia ta; deci de acum mai mult să nu mai poftească să mă vadă pe mine".

    Altădată, o oarecare căpetenie din rînduiala ostăşească, fiindu-i femeia îngreuiată şi aproape de naştere, a mers la sfîntul cerînd rugăciuni. Şi în ziua aceea, în care el a plecat la cuviosul, femeia lui, născînd, era în primejdie de moarte. Iar omul lui Dumnezeu a zis aceluia: "De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, cum că ţi s-a născut fiu, ai fi preamărit pe Dumnezeu. Însă maica lui nu departe era de porţile morţii; deci, ducîndu-te, vei afla pruncul viu şi să-i dai numele Ioan, iar după ce îl vei creşte pînă la şapte ani, să-l trimiţi la monahi în pustie".

    Nişte minuni ca acestea arăta celor ce de departe veneau la dînsul. Şi cetăţenilor din Licopolis, care veneau la el totdeauna pentru folos, mai înainte le spunea cele ce în taină erau să fie şi cele ce în taină erau lucrate de fiecare. Vestea apoi şi despre rîul Nilului şi îmbelşugarea anului ce avea să fie. Însă spunea, deasemenea, mai înainte de vreme şi ale lui Dumnezeu pedepse, care veneau asupra lor, şi-i mustra, învăţîndu-i pentru care pricină mînia Domnului se apropia. Iar vindecări singur nu făcea Cuviosul Ioan, ci dădea unt-delemn sfinţit, prin care multe boli se tămăduiau.

    Odată femeia unui senator, pierzîndu-şi vederea ochilor, avîndu-i acoperiţi cu albeaţă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la cuviosul. Zicînd el că niciodată nu vin la sfîntul femei, ea l-a rugat ca numai să spună despre dînsa sfîntului şi să se roage cuviosul lui Dumnezeu pentru dînsa. Şi a făcut aceasta bărbatul ei. Iar Sfîntul Ioan a trimis la dînsa untdelemn, cu care ea, ungîndu-se pe ochi de trei ori pe zi, a treia zi a văzut şi mulţumea lui Dumnezeu.

    Zice Paladie, scriitorul vieţii lui: Am fost odată şapte fraţi străini în pustia Nitriei, eu şi cei ce urmau lui Evagrie, lui Albin şi Amonie; şi doream cu dinadinsul să ştim care este fapta cea bună a Sfîntului Ioan. Şi a grăit Evagrie: "Aş fi voit mai întîi să mă încredinţez despre dînsul, de la unul care ştie bine viaţa lui; pentru că dacă nu voi şti despre dînsul cu încredinţare, nu mă voi duce atît de departe, pînă la muntele Licopoliei". Acestea auzindu-le, eu m-am odihnit o zi, nimic grăind nimănui. Iar a doua zi, deschizînd chilia mea şi spre Dumnezeu nădăjduind, m-am dus la Tebaida. Ajungînd eu la muntele acela şi la chilia Cuviosului Ioan, mi-au spus ucenicii lui că, din ziua de Duminică pînă sîmbătă, către nimeni din cei ce vin nu vorbeşte; şi m-am odihnit, tăcînd şi aşteptînd pînă sîmbătă.

    În ziua sîmbetei, în ceasul al doilea, am mers înaintea sfîntului bărbat şi l-am aflat şezînd la fereastră, prin care vorbea, mîngîind pe cei ce veneau la dînsul. Şi făcîndu-mi cuvînt, m-a întrebat prin tălmaci, zicîndu-mi: "De unde eşti şi pentru ce ai venit aici? Pentru că te socotesc că eşti din mînăstirea lui Evagrie". Şi cînd vorbeam, a venit voievodul ţării aceleia, cu numele Alimpie, şi a încetat Ioan a vorbi cu mine. Iar eu m-am depărtat de la dînşii puţin, ca să nu le fiu spre împiedicare în vorbirea lor. Stînd ei mult de vorbă, m-am supărat în sine-mi şi am început în gîndul meu a osîndi pe cinstitul bătrîn, care, pe mine trecîndu-mă cu vederea, pe voievodul acela îl cinstea. Şi, tulburîndu-mă de nerăbdare, cugetam ca, trecîndu-l cu vederea, să mă duc.

    Iar el, înţelegîndu-mi gîndurile mele, a chemat pe tălmaciul său, cu numele Teodor, şi i-a zis: "Du-te şi zi fratelui aceluia să nu se mîhnească, căci acum îndată îl voi libera pe voievod şi voi vorbi cu dînsul". Iar eu m-am minunat de aceea, cum mi-a ştiut gîndurile mele, şi l-am cunoscut că este bărbat duhovnicesc şi înainte-văzător.

    După ce s-a dus voievodul, m-a chemat bătrînul şi mi-a zis: "Pentru ce te-ai mîniat asupra mea? Ce lucru ai aflat în mine care te mîhneşte pe tine? Căci ai cugetat ceea ce nu este în mine, şi nici ţie nu ţi se cade să ai în gînd unele ca acestea. Au nu ştii scriptura aceea care zice: Nu trebuie sănătoşilor doctor, ci bolnavilor? Pe tine, cînd voi vrea, te voi afla, şi tu, cînd vei voi, mă vei afla pe mine. Şi chiar dacă nu te-aş fi mîngîiat eu pe tine, apoi te-ar fi mîngîiat fraţii şi alţi părinţi. Iar voievodul acela, prin grijile lumeşti fiind dat diavolului, după ce în puţină vreme şi-a venit în simţire, ca un rob ce scapă de cumplitul stăpîn, aşa scăpînd el de diavolul, a venit la mine să primească ceva folos. Cu nedreptate era ca, lăsîndu-l pe el, să vorbesc cu tine, care pururea te îngrijeşti de a ta mîntuire".

    Atunci eu - zice Paladie - cu totul m-am încredinţat despre dînsul că este bărbat duhovnicesc şi l-am rugat să se roage pentru mine. Iar el, cu dragoste şi cu bucurie vorbind către mine şi cu dreapta sa atingîndu-se încetişor de obrazul meu cel stîng, mi-a zis: "Multe nevoi te aşteaptă pe tine şi războaiele cele grele acum le-ai suferit, luptîndu-te cu gîndul cel ce te silea ca să laşi pustia, pentru că diavolul îţi punea înainte pricini binecuvîntate, aducîndu-ţi aminte de dragostea tatălui şi a fratelui tău, iar tu nu te-ai învoit cu gîndul acela. Iată, bună vestire îţi vestesc, că amîndoi sînt sănătoşi şi de lume s-au lepădat şi va trăi tatăl tău încă şapte ani. Deci, să petreci cu bărbăţie în pustie şi să nu pofteşti pentru aceea a te duce la patria ta căci este scris: Nimeni, punîndu-şi mîna sa pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru Împărăţia lui Dumnezeu". Cu acele cuvinte ale omului lui Dumnezeu mult folosindu-mă şi din destul întărindu-mă - zice Paladie -, am mulţumit lui Dumnezeu, Care, prin acel sfînt bărbat, mi-a arătat diavoleasca înşelăciune care se lupta cu mine şi pe care el a ridicat-o.

    După aceea iarăşi a zis către mine, vorbind cu prietenie: "Voieşti să fii episcop?" I-am răspuns lui: "Nicidecum, pentru că acum sînt episcop". Zis-a stareţul: "Cărei cetăţi eşti episcop?" Răspuns-am lui: "Episcopia mea este în bucătărie, în cămară, în trapeză, la vasele cu vin. Pe acelea le cercetez cu dinadinsul şi dacă vinul ar fi oţetit, apoi îl las, iar pe cel bun îl beau. La fel şi în căldare caut şi dacă în fierturi nu ajunge sare sau îndulcire, îndată o pun şi mănînc mîncare bună la gust. Asemenea fac şi cu celelalte lucruri, alegîndu-mi mie pe cele mai bune. Aceasta este episcopia mea, la care m-a ales şi m-a pus îmbuibarea mea cea iubitoare de dulceţi".

    Cuviosul, zîmbind, a zis: "Încetează de a rîde, pentru că episcop ai să fii şi multe osteneli şi necazuri vei suferi. Iar de voieşti să scapi, să nu ieşi din pustie, pentru că în pustie nimeni nu poate să te pună pe tine episcop".

    Iar eu, plecînd de la dînsul, am mers în pustie la locul meu cel obişnuit şi am spus sfinţilor părinţi toate cele despre prea-cinstitul şi sfîntul bărbat, Ioan Cuviosul. Însă am uitat după aceea eu, ticălosul, cuvintele lui pe care pentru mine le-a proorocit. Pentru că după trei ani, căzînd eu bolnav de splină şi de stomac, am fost trimis cu fraţii în Alexandria la doctori. Iar boala aceea înmulţindu-se, m-au sfătuit doctorii Alexandriei ca, pentru schimbarea aerului, să mă duc în Palestina, unde este aerul mai subţire şi mai sănătos.

    Deci, fiind eu în Palestina şi însănătoşindu-mă, m-am dus de acolo în Bitinia. Şi acolo, nu ştiu cum, ori cu cea omenească, ori cu cea dumnezeiască voie, Dumnezeu ştie, m-am învrednicit a fi episcop, lucru care era mai presus de puterea mea. Şi am căzut în întristarea de care mi-a proorocit Cuviosul Ioan şi de a cărui proorocie atunci mi-am adus aminte. Dar aceea mi s-a întîmplat după mutarea cuviosului. Încă îmi aduc aminte şi de aceasta, cu care nevoitorul lui Hristos voia să mă folosească şi să mă înveţe, ca să rabd în pustie, petrecînd întru dînsa şi neieşind deloc. Mi-a zis Cuviosul Ioan: "De patruzeci de ani într-această chilie petrec şi n-am văzut faţă femeiască, nici vreun ban, nici pe cineva mîncînd şi bînd, nici pe mine nu m-a văzut cineva vreodată mîncînd sau bînd ceva".

    După o vorbire ca aceea împreună cu Sfîntul Ioan - zice Paladie -, cînd m-am întors la locul meu cel obişnuit, precum am zis, şi am spus părinţilor cele despre dînsul, după două luni, sculîndu-ne toţi cei şapte, ne-am dus la dînsul. Şi după ce am sosit la locaşul lui, ne-a primit cu dragoste, cu faţă veselă, pe fiecare întrebîndu-l de sănătate. Şi îndată l-am rugat ca mai întîi să facă rugăciune pentru noi, pentru că este acest obicei la părinţii cei ce petrec în Egipt. Iar el ne-a întrebat: "Oare nu este cineva între voi cleric?" Şi au zis toţi că nu este. Şi căutînd spre fiecare din noi, a cunoscut pe clericul cel tăinuit, pentru că era unul din noi diacon, dar pe care nimeni nu-l ştia că este diacon, fără numai un frate. Căci pentru smerenia sa îşi tăinuia cinstea şi îl oprise pe fratele, cel ce ştia despre dînsul, să spună cuiva; pentru că, după asemănare cu sfinţii, el abia se socotea a fi vrednic de numele creştinesc.

    Deci spre acela Cuviosul Ioan, arătînd cu mîna, a zis: "Acesta este diacon". Iar el lepădîndu-se, sfîntul, întinzînd mîna prin ferestruica pe unde vorbea cu noi, a apucat dreapta diaconului, a sărutat-o şi a zis către dînsul: "Nu lepăda darul lui Dumnezeu, o, fiule, nici să minţi, vătămînd darul Lui, pentru că minciuna este străină de creştini. Aceea de este şi în tine, mare ori mică, nu este lăudată, căci zice Mîntuitorul: Minciuna este de la diavolul". Diaconul, fiind mustrat, tăcea, primind învăţătura aceluia.

    După ce am săvîrşit rugăciunea, un frate dintre noi, bolind de trei zile de nişte friguri, cerea tămăduire de la Cuviosul Ioan. Părintele a zis că boala aceea îi era de folos fratelui aceluia; însă, voind nu atît boala cît necredinţa să-i tămăduiască, a poruncit să ia sfîntul untdelemn şi să-l ungă. Atunci fratele acela a dat afară îndată toate vătămările ce avea înăuntru şi s-a făcut sănătos desăvîrşit. Şi se vedea omul acela, adică Cuviosul Ioan, fiind de nouăzeci de ani, cu trupul atît de chinuit, încît nici barba nu-i creştea, şi nimic altceva nu mînca decît numai roadele de prin copaci şi acelea după apusul soarelui. Apoi la bătrîneţe se obişnuise atît de demult cu postirile, încît nici pîine nu mînca, nici vreo mîncare gătită la foc.

    Iar cînd ne-a poruncit să şedem, am mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să-l vedem şi să vorbim cu dînsul. El, primindu-ne ca pe nişe fii ai săi cu faţa veselă, ne-a zis acestea: "De unde sînteţi, o, fiilor, şi ce necaz vă apasă de aţi venit la mine, omul cel prost şi smerit?" Noi, spunînd patria noastră şi locuinţa cea de atunci în pustia Nitriei, am adăugat şi aceasta: "Am venit de la Ierusalim în aceste părţi cu gînd să ne învrednicim, pentru folosul nostru, a te vedea cu ochii pe tine, de care de mult auzisem cu auzul".

    A zis către noi fericitul Ioan: "Dar ce lucru de minune voiţi a vedea, o, iubiţilor fii, de aţi suferit atîta osteneală, venind aici? Ce trebuinţă este a vedea pe un om lepădat, smerit, neavînd ceva vrednic de vedere şi nici de mirare; căci sînt pretutindeni prooroci şi apostoli ai lui Dumnezeu, vrednici de mirare şi de laudă, care se cinstesc în biserici. De la aceia se cuvine a vă folosi şi a le urma lor. Însă mă minunez foarte de sîrguinţa voastră, cum atîtea primejdii, ce se întîmplă în cale, nu le-aţi băgat în seamă şi aţi venit la noi, căutînd folos, iar noi pentru lenevirea noastră nu putem să ieşim din chilie.

    Deci, ascultaţi acum: Măcar că lucrul vostru este vrednic de laudă, să nu socotiţi că aţi făcut ceva bun şi vrednic de laudă, dar să urmaţi şi să săvîrşiţi faptele bune ale părinţilor voştri, lucru care nu se întîmplă adeseori; însă, chiar aşa fiind, să nu vă nădăjduiţi spre voi înşivă, pentru că unii spre ei singuri nădăjduind şi suindu-se la capătul faptelor bune, la sfîrşit au căzut din înălţime.

    Aşadar, luaţi aminte: Rugăciunile voastre să fie drepte, curăţia inimii voastre să fie netulburată şi să nu vă îndeletniciţi mintea cu alte gîndiri în vremea rugăciunilor. Vedeţi, oare v-aţi lepădat cu adevărat de lume? N-aţi voit să urmaţi faptelor bune ale altora, iar în voi înşivă de ale voastre fapte bune vă măriţi în deşert? Oare faceţi ceva bun la arătarea oamenilor? Vedeţi, să nu vă socotiţi a fi drepţi, să nu vă înşelaţi cu părerea de vreun lucru bun, ca nu cumva, în vremea rugăciunilor, să vă fie pomenire de lucru lumesc, pentru că este nebunesc lucru, ca prin buze să vorbeşti către Stăpînul, iar cu gîndurile să te întorci de la Dînsul.

    Dar această cădere a minţii se întîmplă la toţi cei ce nu s-au lepădat cu totul de lume, ci mai mult se sîrguiesc să se arate plăcuţi lumii. Pentru că cel ce gîndeşte la multe lucruri, îşi împarte mintea în multe griji trupeşti şi pămînteşti şi, cînd se supără de tulburările sale dinăuntru, nu poate să vadă pe Dumnezeu. Se cade celor ce au în minte pe Dumnezeu să se depărteze de la toate, căci zice Scriptura: Sîrguiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu. Iar cel ce a ajuns, în parte, la cunoştinţa de Dumnezeu, pentru că la toată cunoştinţa nimeni nu poate ajunge, aceluia i se descoperă tainele lui Dumnezeu. Vede mai înainte cele ce au să fie, priveşte descoperirile ca şi sfinţii, lucrează puteri şi primeşte de la Dumnezeu toate cele cerute".

    Acestea şi multe alte părinteşti sfătuiri şi învăţături punîndu-le înainte Cuviosul Ioan fraţilor care veniseră la dînsul, a adus şi oarecare povestiri despre cei înalţi la minte şi despre cei ce nădăjduiesc spre sine şi a spus povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de aproape, bine nevoindu-se în peşteră, mîncînd pîine din osteneala mîinilor sale, se rugîndu-se neîncetat şi sporind în fapte bune.

    Deci, văzîndu-şi viaţa sa curată şi cinstită, a început a se înălţa în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătăţit şi sfînt şi nădăjduia că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară tîrziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit la dînsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin pustie, şi, găsind uşa deschisă, a intrat în peşteră şi, căzînd la picioarele monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peşteră, deoarece o apucase noaptea. Iar el, făcîndu-i-se milă de dînsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Şi a întrebat-o de unde vine şi cum a rătăcit în acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, minţind multe, a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înşelătoare. Şi, ascultînd cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunînd amîndoi cuvinte desfrînate, monahul se tulbura cu gîndurile şi, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta desfrînării, s-au învoit la păcat, şi acum se începea fărădelegea. Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mîinile lui şi s-a făcut nevăzută.

    Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulţi, care rîdeau, hohoteau, îl ocărau şi-i ziceau: "Cel ce se înalţă, se va smeri! Deci tu te-ai înălţat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad". Acel monah, văzîndu-se aşa batjocorit, a căzut în deznădejde şi, lăsîndu-şi chilia şi pustia, a ieşit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorît cea mai înainte înălţare de minte a lui.

    Învăţînd pocăinţa smereniei, Cuviosul Ioan ne arătă că, aşa cum ne duc diavolii în deznădejde, aşa şi noi putem să-i aducem pe ei în deznădejde, încît să nu mai poată să ne biruiască. De aceea a adăugat, spunînd o povestire ca aceasta: A fost un tînăr în cetate, făcînd multe răutăţi şi mari păcate. După aceea, pornindu-se din frica lui Dumnezeu, a venit în simţire şi umilinţă. Şi, ca să plîngă cea de mai înainte rea viaţă a sa, s-a dus la nişte morminte şi a căzut cu faţa la pămînt şi nu îndrăznea să cheme pe Dumnezeu, nici să se roage, socotindu-se că nu este vrednic nici să mai trăiască. Şi, mai înainte de vreme închizîndu-se în mormîntul morţilor, se tînguia şi ofta din inimă, suspinînd.

    Şi petrecînd el astfel o săptămînă, diavolii, care mai înainte îl îndemnau la păcat, au mers la el, chiuind şi zicînd: "Amar ţie, necuratule, care te-ai săturat de dulceaţa desfrînării, iar acum, pocăindu-te, nouă deodată te-ai făcut vrăjmaş pe faţă. Ce fel de bine aştepţi, fiind plin de ale noastre răutăţi? De ce nu te scoli degrabă de aici şi nu mergi la lucrurile cele obişnuite nouă? Te aşteaptă desfrînaţii şi beţivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de pofte, fiindcă nu-ţi este nici o nădejde de mîntuire? Al nostru eşti, ca cel ce ai făcut toată necurăţia, şi voieşti să scapi de noi. Nu vei scăpa, nu te vei izbăvi din mîinile noastre!"

    Iar el împotriva lor nimic nu răspundea, nici nu voia să audă glasul lor, ci petrecea plîngînd neîncetat. Atunci diavolii, mult strigînd cu certare, după ce l-au văzut că nu se înfricoşează, nici nu fuge din mormînt, nici nu se învoieşte cu ei, l-au bătut cumplit şi voiau să-l omoare, dar nu le-a îngăduit Dumnezeu. Apoi s-au dus, lăsîndu-l abia viu. Iar el, zăcînd mult ca un mort, abia şi-a venit în sine şi iarăşi plîngea şi se tînguia de păcatele sale cele făcute înainte. Apoi rudeniile, căutîndu-l pretutindeni, l-au găsit în morminte şi l-au rugat să se întoarcă acasă. El însă nu i-a ascultat, voind mai bine să moară, decît să se întoarcă la viaţa cea dintîi. În altă noapte iarăşi au năvălit diavolii asupra lui, asemenea ca mai înainte, strigînd şi multe bîrfind, şi, iarăşi bătîndu-l, s-au dus.

    Asemenea în a treia noapte au încercat să biruiască pe cel nebiruit; şi, văzînd că nimic nu sporesc, s-au deznădăjduit să-l mai biruiască şi au fugit cu totul de la el, fiind izgoniţi de răbdarea lui. Şi, fugind, strigau: "Ne-ai biruit, ne-ai biruit şi iar ne-ai biruit pe noi!" Astfel smerita pocăinţă şi vitejeasca răbdare aduce deznădejde diavolilor. De atunci diavolii nu mai puteau să facă vreun rău acelui tînăr, care a petrecut după aceea cu plăcere de Dumnezeu şi a fost pildă vie la mulţi oameni deznădăjduiţi, spre ridicarea din păcate şi spre adevărata pocăinţă.

    Iarăşi vorbind Cuviosul Ioan despre înălţarea minţii, care pogoară pe om din înălţimea darului lui Dumnezeu, şi despre smerita cugetare, care înalţă spre milostivirea lui Dumnezeu, a adus povestirea aceasta: Era alt monah ce petrecea în pustia cea dinăuntru şi care se ostenise mulţi ani cu fapte bune. Dar la bătrîneţe s-a ispitit, prin meşteşugirile vrăjmaşului, şi puţin de n-a pierit prin înălţarea minţii sale. Acela se nevoia în mare linişte, în rugăciuni, în cîntări de psalmi şi în multe cugetări de Dumnezeu. Aşa petrecea toate zilele şi nopţile şi vedea unele vedenii dumnezeieşti la arătare, pe unele cînd dormea, iar pe altele chiar fiind treaz. Iar somnul lui era foarte puţin, încît abia era cu putinţă a se numi somn.

    Şi atît era cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încît de trupeasca hrană nu se îngrijea deloc, nici lucrînd pămîntul, nici sădind pomi de livezi, fiind plin de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu. De cînd se sălăşluise în pustie, nici o grijă nu avea cu ce să-şi hrănească trupul său, iar pe toate cele pămînteşti uitîndu-le, cu dorirea de Dumnezeu se cuprinsese desăvîrşit, aşteptînd trecerea din această lume la Dumnezeu. Astfel, se îndulcea foarte mult cu lucrurile cereşti cele nevăzute şi nădăjduite şi nu i-a slăbit trupul, nici nu i s-a tulburat cîndva sufletul lui. Ci într-o măsură bună, cinstită şi fericită i se rînduise viaţa lui, ca şi cum ar fi fost între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, nici foarte trupesc.

    Şi a fost cinstit de Dumnezeu după cîtăva vreme, încît i se trimitea pîine din cer, prin mînă nevăzută. Căci, intrînd în peştera sa, găsea pe masă pîine curată, care putea să-i ajungă la două sau la trei zile. Şi cînd simţea cu trupul său că-i trebuie hrană, închinîndu-se lui Dumnezeu, gusta ceva şi iarăşi cu cîntare îşi sătura sufletul, petrecînd în rugăciune şi în gîndirea la Dumnezeu, din zi în zi sporind în săvîrşirea cea mai aleasă a faptei bune şi în nădejdea celor viitoare dîndu-se cu totul.

    Deci acum pentru răsplătirea sa nădăjduia fără îndoială, ca şi cum aceea ar avea-o în mîini. Şi aceasta i-a fost pricina căderii lui în ispită. Pentru că a venit într-un gînd de mîndrie ca acesta, încît se socotea pe sine că este mai mare decît alţii şi că are de la Dumnezeu mai mare dăruire şi cereşti bunătăţi pregătite lui mai mult decît ceilalţi oameni. Şi nădăjduia în sine că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă în fapte bune.

    Astfel socotindu-se în sine, nu după multă vreme s-a născut într-însul puţină trîndăvie, apoi a crescut lenevirea; şi era cunoscută lenevirea aceasta, căci şi din somn a început a se scula mai tîrziu, iar cîntarea de psalmi şi rugăciunile lui erau mai scurte, nu ca mai înainte, prelungite.

    Şi era într-însul gîndul de a se odihni puţin şi el se învoia cu aceasta. Şi se tulbura cu gîndurile şi în taină gîndea ceva necuviincios. Dar obişnuinţa lui cea dintîi spre nevoinţă îl deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gîndurilor şi îl făcea mai nevoitor, însă el iarăşi cădea într-aceeaşi tulburare a gîndurilor. Şi după obişnuitele rugăciuni, intrînd în peşteră, după ce a înserat, a găsit după obicei pîine trimisă lui de Dumnezeu în chip nevăzut, dar acum nu era aşa curată ca mai înainte. Dar, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gîndurile cele necurate şi nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat de ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintîi, socotind a fi lucru mic să primească gîndurile cele necurate şi întru dînsele cu îndulcire să zăbovească.

    Iar a doua zi, după rugăciunile şi cîntările de psalmi cele obişnuite, însă de gînduri risipite, venind seara, a intrat în peştera sa să se întărească cu hrană. Însă a găsit toată pîinea necurată, de care lucru se minuna foarte mult şi se întrista cu duhul, dar a mîncat şi s-a întărit.

    Iar după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a făcut, pentru că mintea lui iarăşi a înmulţit gîndurile cele necurate şi era atît de tulburat de desfrînata poftă, încît i se părea în mintea lui că este cu dînsul o femeie şi săvîrşeşte păcatul. După ce a trecut noaptea, iarăşi săvîrşind obişnuita pravilă, deşi cu multă împiedicare de gînduri, cînd a înserat, a mers la pîine şi a găsit-o nu numai necurată, ci ca şi cum de şoareci şi de cîini ar fi mîncată şi numai rămăşiţele sfărîmate pe pămînt le-a găsit. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărîmat inima sa atît cît să poată ajunge spre alungarea necuratelor gînduri şi a pătimaşului război.

    Adunînd acele necurate sfărîmături, a mîncat puţin, nu cît a voit să mănînce, şi s-a culcat ca să doarmă. Şi îndată a năvălit asupra lui un nor de gînduri preadeşarte, atrăgîndu-l din pustie la lume; şi cu totul cuprinzîndu-se de poftă, neputînd răbda mai mult şi a-şi veni în simţire - Dumnezeu aşa voind o vreme, pentru a lui înălţare de minte -, s-a sculat şi s-a dus noaptea prin pustie, vrînd să ajungă la locuinţele oamenilor mireni. Dar după ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început, a ostenit bătrînul - pentru că acum nu mai era tînăr -, iar calea era prea depărtată pînă la locul unde avea el de gînd să meargă. Deci căuta încoace şi încolo, ca doar va vedea vreo mînăstire, la care, abătîndu-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, o mînăstire în drum, în care el intrînd, fraţii cei ce erau acolo l-au primit cu dragoste şi cu cinste, ca pe un părinte, spălîndu-i faţa şi picioarele. Şi, făcînd rugăciune, i-au pus înainte masă şi-l pofteau să guste pentru dragoste din cele puse înainte.

    După ce s-a întărit, l-au rugat fraţii să le spună cuvînt de mîntuire, cum vor scăpa de cursele diavolului şi cum vor putea birui gîndurile cele necurate. Iar el îi sfătuia pe dînşii, ca un părinte, să fie tari şi statornici în osteneli, ca unii ce, nu după multă vreme, vor fi odihniţi de Hristos. Grăindu-le lor multe despre pustniceştile nevoinţe, i-a folosit foarte mult. Iar după ce a încetat învăţătura, singur odihnindu-se la un loc deosebit, a început a gîndi în sine, cum învaţă pe alţii, dar nu se îngrijeşte de sineşi; pe alţii îi foloseşte, iar pe el se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mîntuirii, iar el singur se păgubeşte şi merge la pierzare.

    Astfel, socotindu-se şi văzîndu-se biruit de gîndurile cele viclene, s-a întors îndată în pustie, ducîndu-se nu încetişor, ci fugind şi alergînd la locul său cel dintîi, plîngînd pentru înşelarea sa şi zicînd: "De nu mi-ar fi ajutat Domnul, mi s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu, căci puţin de n-am căzut în toate răutăţile". Şi s-a împlinit cuvîntul zis la Pilde: Frate pe frate întărindu-se, sînt ca o cetate tare şi înaltă şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată. Din acea vreme s-a îndreptat bine acel monah, căci, încuindu-se în peştera sa, a căzut la pămînt, presărîndu-şi ţărînă pe cap, plîngînd şi tînguindu-se multe zile. Şi de la pămînt nu s-a sculat, pînă ce nu s-a încredinţat de la înger despre primirea pocăinţei sale şi de pîinea cea dinainte ce i se trimitea de la Dumnezeu şi îşi afla pentru el hrană fără osteneala mîinilor sale. Astfel smereşte înălţarea minţii pe om!"

    Acestea le spunea Cuviosul Ioan fraţilor celor ce veneau la dînsul. Apoi a adăugat: "O, fiilor, smeriţi să fiţi în cele mici şi în cele mari lucruri! Pentru că aceasta este cea dintîi poruncă a Mîntuitorului, Care a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerului. Pentru că a fi sărac cu duhul, însemnează a fi smerit, şi neînşelaţi să fiţi de diavolii care vă aduc vouă păreri şi năluciri. Şi dacă ar veni cineva la voi frate, prieten, soţie, părinte, învăţător, maică sau soră, mai întîi să ridicaţi mîinile la rugăciune şi, de va fi nălucire, va fugi de la voi.

    Dacă cineva v-ar lăuda pe voi, diavol sau om, să nu-l ascultaţi pe acela, nici să vă înălţaţi cu mintea. Că şi pe mine adeseori noaptea mă înşelau diavolii şi nu mă lăsau să mă rog în pace, nici să mă odihnesc, punîndu-mi oarecare năluciri înainte toată noaptea. Iar după ce venea ziua, batjocorindu-mă, se închinau pînă la pămînt înaintea mea, zicîndu-mi: "Iartă-ne pe noi, părinte, că osteneală ţi-am făcut ţie toată noaptea". Iar eu le răspundeam: "Duceţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii şi nu ispitiţi pe sluga Domnului".

    Pentru aceasta, fiilor, să nu iubiţi gîlceava, învăţîndu-vă totdeauna gîndirea de Dumnezeu şi rugîndu-vă lui Dumnezeu să vă dea vouă ca să aveţi pururea minte curată. Bun este cu adevărat şi acel nevoitor care, petrecînd în lume, se îndeletniceşte în cinstite lucruri, arătînd altora iubire de oameni, primire de străini, dînd milostenie, făcînd bine celor ce vin la dînsul, ajutînd pe cei ce sînt întru osteneli şi petrecînd fără de nici un fel de mînie. Unul ca acesta este frate bun, pentru că petrece în fapta lucrurilor celor bune şi săvîrşeşte poruncile Domnului, însă cu pămînteşti lucruri se îndeletniceşte.

    Dar mult mai bun şi mai mare este cel ce petrece în gîndirea de Dumnezeu, care trece de la cele materialnice la cele nematerialnice, însuşi lepădîndu-le şi uitîndu-le pe cele de jos, încearcă pe cele cereşti, stînd înaintea Dumnezeului tuturor, de toate dezlegîndu-se şi de nici o grijă înapoi întorcîndu-se. Unul ca acesta este cu Dumnezeu, cinstindu-L cu neîncetate cîntări de psalmi. Ştiu eu pe un om în pustie, care zece ani n-a gustat nimic din pămîn-teasca hrană, ci îngerul îi aducea în a treia zi cereasca hrană şi i-o dădea în gură, şi aceea îi era hrana şi băutura - aceasta Cuviosul Ioan o spunea ca despre altul, dar însuşi el era acela.

    Mai ştiu - zicea el - şi aceasta, că la acel om, într-o nălucire, s-au dus diavolii, arătîndu-i cete de îngeri şi căruţe de foc şi mulţi purtători de arme, ca şi cum ar fi venit un împărat, ce-i zicea: "Întru toate cu dreptate şi cu bunătate ai petrecut, o, omule. Deci de acum închină-te mie şi ca pe Ilie te voi înălţa pe tine". Iar monahul acela a zis în sine: "Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu Iisus Hristos şi, de ar fi fost El, nu de aceasta ar fi avut trebuinţă de la mine". Şi a răspuns diavolului: "Eu pe Dumnezeu Îl am Împărat şi Stăpîn, Căruia totdeauna mă închin, iar tu nu eşti împăratul meu!" Şi îndată s-au stins diavolii".

    Cu nişte povestiri ca acestea şi învăţături duhovniceşti şi cu acest fel de viaţă, asemenea îngerilor, Cuviosul Ioan, pe mulţi folosindu-i şi desăvîrşit plăcînd lui Dumnezeu, mai înaintea sfîrşitului său, la nouăzeci de ani, a poruncit ucenicilor săi ca nimeni să nu vină la dînsul pînă a treia zi. Iar după trei zile, mergînd fraţii, l-au aflat cu genunchii plecaţi la pămînt ca la rugăciune, iar cu sufletul se dusese la Domnul, ca să stea, cu cereştile cete îngereşti, înaintea scaunului lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.