Cuviosul Lavrentie zavoratul

În acei ani în care trecuseră prin aceste încercări cuvioşii Isaachie şi Nichita, a venit la mănăstire un nou călugăr iubitor de asceză, fericitul Lavrentie. Avea şi acesta dorinţa, ca un brav ostaş al lui Hristos, să se nevoiască şi să se lupte cu vicleanul vrăjmaş ca şi zăvorât, aplicând cu credinţă în toată viaţa sa porunca Domnului: «Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie».
Părinţii însă, având încă proaspete în minte pătimirile fericiţilor Isaachie şi Nichita, i-au spus tulburaţi:
– Frate, dacă vrei să urmezi viaţa ascetică a celor zăvorâţi, nu o face aici la mănăstirea noastră, care este luptată mai mult decât oricare alta de războiul cel nevăzut al demonilor. Deja doi fraţi ai noştri au fost înşelaţi, pentru că au îndrăznit să declare un război personal diavolului. Şi cât pe ce să fie pierduţi pentru totdeauna, dacă nu i-ar fi salvat iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi rugăciunile fraţilor din obşte. De aceea, dacă insişti în acest mod de asceză, du-te în altă parte. Aici eşti în pericol.
Atunci fericitul Lavrentie făcu metanie în faţa părinţilor, şi primi binecuvântarea de a merge la mănăstirea sfântului Dimitrie. Acolo începu o aspră viaţă ascetică zăvorâtă. Având ca singur obiectiv mântuirea sufletului său, fericitul Lavrentie îşi adăuga în fiecare zi mai multe şi din ce în ce mai aspre nevoinţe. Şi-a omorât patimile cele trupeşti prin post. Şi-a alungat gândurile viclene cu ascuţitul tăiş al rugăciunii. A stins săgeţile cele aprinse ale vicleanului prin râuri de lacrimi. Şi prin harul lui Dumnezeu, nu numai că s-a eliberat de ispitele demonilor, ci a primit şi harisma vindecării bolilor şi a alungării duhurilor celor viclene.
Odată au adus la cuvios un om de la Kiev, care era chinuit neîncetat şi îngrozitor de un demon. Era atât de puternic, încât cel posedat putea în momentele de criză să scoată din rădăcină şi să arunce la depărtare un copac mare, lucru pe care nu l-ar fi reuşit nici zece oameni voinici la un loc.
Fericitul Lavrentie, din smerenie, a spus că el nu poate scoate un demon atât de puternic. Şi ca să se descopere tuturor puterea şi harul lui Dumnezeu, care umbrea mănăstirea Peşterilor, le-a spus să-l aducă acolo pe cel demonizat. Acesta însă, îndată ce a auzit aceasta, a început să strige cu groază:
– Unde mă trimiţi? Eu nici măcar nu îndrăznesc să mă apropii de această mănăstire! Acolo se găsesc treizeci de sfinţi, care m-au nenorocit! Cu ceilalţi pot să mă lupt, cu aceia însă nu! M-au ars! Mi-e frică de dânşii! Nu!…Nu!… Nu mă trimite acolo!
Aflând însă acum chiar de la diavol despre virtutea şi puterea duhovnicească a fraţilor de la Lavra Peşterilor, a insistat şi mai mult să-l ducă pe posedat acolo.
Apropiaţii demonizatului ştiau că acesta nu fusese niciodată la Lavra şi că toţi monahii de acolo îi erau necunoscuţi. În vreme ce mergeau deci spre mănăstire l-au întrebat:
– De care monahi îţi este frică? Pentru că noi ştim că astăzi la mănăstire trăiesc o sută optzeci de monahi. Care sunt deci acei treizeci care te-au ars?
Demonizatul enumeră atunci unul câte unul numele celor treizeci şi adăugă:
– Aceşti treizeci pot să mă alunge ca pe un fir de praf, numai cu un singur cuvânt.
– Atunci vom face şi altceva în plus. Te vom închide şi în peştera unde se odihnesc sfintele moaşte ale călugărilor care au trăit mai înainte.
Atunci demonizatul, prin îngăduinţa lui Dumnezeu descoperi şi alte lucruri minunate:
– Şi credeţi că eu pot să mă lupt cu cei adormiţi? Şi aceştia sunt de neînvins. Şi au mare trecere în faţa lui Dumnezeu. Ei se roagă neîncetat pentru monahii de la Lavra şi pentru oamenii care aleargă pentru ajutor la aceştia. Dar dacă vreţi să vedeţi puterea mea duceţi-mă la mănăstire. Deoarece în afară de cei treizeci pe care i-am numit, cu toţi ceilalţi mă voi putea lupta!
În vreme ce se apropiau de mănăstire însă, cel posedat intră în criză. A rămas pentru o vreme ca într-un extaz, ca şi trăznit, fără să mai poată comunica cu cei din jurul său. Din gura sa se auzeau ciudate şi neînţelese cuvinte, o compoziţie de fraze în evreieşte, latineşte şi greceşte. Iar apoi – o minune! – chiar în faţa porţilor mănăstirii duhul cel necurat îl părăsi ca un fum. Omul cel chinuit îşi reveni şi se arătă ca fiind scăpat definitiv de tirania diavolească.
Slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei care îl însoţiseră, au intrat în mănăstire şi în biserică spre a mulţumi pentru această mare binefacere.
Stareţul a fost informat de aceste întâmplări şi a venit în biserică împreună cu câţiva călugări. Cu toate acestea cel vindecat nu l-a cunoscut nici pe stareţ, nici pe vreunul dintre cei treizeci de călugări, pe care îi menţionase în timpul crizei sale.
– Cine te-a făcut bine şi cum?, l-au întrebat monahii.
Iar acesta, arătând icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a spus:
– La intrarea în mănăstire ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi, purtând cu ei această icoană. Îndată ce i-am văzut m-am făcut bine.
Numele acelor treizeci de părinţi şi le amintea pe toate. Pe nici unul însă nu a putut recunoaşte, deoarece nu-i văzuse niciodată.
Atunci cu toţii, monahi şi creştini, l-au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Sa, care prin voinţa lor sfântă, binecuvântaseră mănăstirea Peşterilor şi dăruiseră har monahilor ei, care şi-au oferit întreaga lor fiinţă ca «jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu18 (Filipeni IV,18.)».

Cuviosul Lavrentie, după ce a oferit multe roade în mănăstirea sfântului Dimitrie şi a lăsat în urma sa pe mulţi imitatori ai vieţii celei îngereşti, a venit la Pecerska. Aici a continuat viaţa sa ascetică pentru mulţi ani, dovedindu-se la fel de vrednic ca şi înaintaşii săi. La bătrâneţe îşi predă fericitul său suflet Domnului şi intră „prin poarta cea strâmtă” în viaţa cea veşnică.
Trupul său a fost aşezat în peştera în care se odihnesc şi ceilalţi fraţi monahi, unde se găseşte până astăzi nestricat şi slăvit, de mir izvorâtor.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: