Cuviosul Nicolae Sviatosa, principele de Cernigov

«Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier».
Acest adânc adevăr l-a înţeles pe deplin evlaviosul principe Nicolae Sviatoşa. De aceea a hotărât să lase bogăţia şi slava princiară şi şi-a «ales partea cea bună» a vieţii monahale.
Principele Nicolae a fost fiul domnitorului David Sviatoslavici de Cernigov şi nepot al marelui domnitor de Kiev Sviatoslav Iaroslavici, în ai cărui ani de domnie s-a pus temelia bisericii celei mari de la Lavra Peşterilor.
Înflăcărat de dragostea pentru Dumnezeu şi aprins de dorul împărăţiei cerurilor, înţeleptul Nicolae a venit la mănăstire, s-a dezbrăcat de bogatele haine princiare şi s-a înveşmântat cu bucurie cu smerita haină monahală.
Nu deveni însă monah numai prin cele exterioare, aşa după cum – din păcate! – devin unii dintre monahi.
Încă de la început se distinse prin virtutea ascultării. Cu toate că era fiu de domnitor, niciodată nu a dat dovadă de nesupunere sau aroganţă. Niciodată nu a urmat voii sale sau să răspundă cuiva cu cuvinte urâte. Făcea ascultare la bucătăria mănăstirii, ajutându-i pe bucătari cu vrednicie, întotdeauna neobosit şi îndeplinind cele mai grele sarcini. Tăia în fiecare zi lemnele necesare şi le căra cu spatele de la malurile râului până la mănăstire.
Când fraţii săi de sânge, principii Iziaslav şi Vladimir, au auzit despre munca grea pe care acesta o depunea la mănăstire, au venit la părintele stareţ şi l-au rugat să-i dea o ascultare mai uşoară. Binecuvântatul Nicolae însă nici nu vru să audă de aşa ceva. Mai întâi îi certă cu asprime pe fraţii săi, pentru amestecul lor nepotrivit în treburile mănăstirii şi ale sale. Apoi căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l mai lase măcar un an în această ascultare grea a ajutorului de bucătar.
Şi într-adevăr, l-a lăsat, şi nu doar un an, ci trei ani în această ascultare, unde lucră tot mereu cu smerenie, atenţie şi vrednicie. Apoi i-au dat ascultarea de portar, în care a lucrat pentru alţi trei ani, fără să se depărteze niciodată de poarta mănăstirii, în afară de timpul în care mergea la biserică. De aici a fost apoi trimis să slujească la trapeză (sala de mese).
După mai mulţi ani de exersare a ascultării, stareţul l-a sfătuit să se izoleze deja în chilia sa şi să se lupte acolo în linişte pentru mântuire. Ca un adevărat fiu al ascultării fericitul Nicolae s-a zăvorât în chilia sa, unde şi-a petrecut timpul în rugăciune, neîncetând de asemenea să lucreze şi cu mâinile la împletirea metaniilor de lână. Nu rămânea niciodată fără să lucreze. Cu mâinile împletea şi cu buzele, mintea şi inima se ruga cu smerenie zicând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!»
În afară de mâncarea modestă de la trapeza mănăstirii cuviosul nu mânca nimic altceva toată ziua. Iar dacă cineva îi dăruia ceva material – fie mâncare, fie bani, fie vreun lucru – se îngrijea repede să-l dăruiască săracilor, spre a scăpa de greutatea acestei responsabilităţi. Cu binecuvântarea stareţului, împărţea şi din cele lucrate de dânsul, celor care aveau nevoie. Săracii care veneau la mănăstire vedeau în persoana sa un prieten, un binefăcător şi un frate adevărat.

Împreună cu iubitorul de Hristos Nicolae a venit la mănăstire şi un bun prieten de-al său, care era în acelaşi timp şi un foarte bun medic. Se chema Petru şi era sirian de neam. O adâncă iubire frăţească îi unea încă din copilărie pe cei doi. De aceea, aşa cum erau de nedespărţit în lume, aşa ar fi dorit să fie şi în cadrul luptei duhovniceşti de la mănăstire.
Din nefericire Petru se descurajă din cauza greutăţilor oferite de viaţa monahală şi nu rămase pentru mult timp ca frate în cadrul mănăstirii. Văzând munca grea pe care o depunea prietenul şi altădată stăpânul său Nicolae, văzându-l pe acest copil de principe, care trăise până atunci fără de grijă în bogatele palate princiare, că se lupta acum pentru dobândirea virtuţii ascultării şi a sărăciei necondiţionate, plecă întristat şi tulburat. Se duse la Kiev şi-şi practică acolo meseria sa de doctor.
Cu toate acestea, venea adeseori la Lavra ca să se întâlnească cu vechiul său prieten, stătea multe ore de vorbă cu dânsul şi-i spunea:
– Fratele şi domnul meu! De ce nu te îngrijeşti de sănătatea ta…? De ce îţi chinui atât de mult trupul cu atâta muncă şi posturi aspre…? În acest mod nu vei putea să ridici până la sfârşit jugul lui Hristos…! Dumnezeu nu ne cere o abţinere exagerată şi străduinţe prea grele, ci doar să avem inimă curată şi smerită. Tu însă lucrezi aici pentru aceşti călugări asemenea unui rob cumpărat. Nici nu eşti învăţat cu un astfel de mod de viaţă şi nici nu este demn pentru un principe ca tine, ca să se ocupe cu nişte munci atât de umilitoare. Fraţii tăi, Iziaslav şi Vladimir, sunt nemângâiaţi de situaţia în care ai ajuns. Ai fost bogat şi slăvit şi ai ajuns sărac lipit, smerit şi neînsemnat. Boierii, care până mai ieri îţi erau ascultători, locuiesc în palate şi au toate bunătăţile, în timp ce tu, domnul lor, trăieşti într-o chilie întunecată, lipsit de orice bun. Care dintre principii Rusiei s-a mai umilit vreodată aşa…? Oare tatăl tău David sau bunicul tău Sviatoslav ar fi făcut aşa ceva…? Domnul meu, ascultă-mă şi micşorează greutatea străduinţelor tale. Altfel vei muri înainte de vreme!
– Fratele meu, răspunse la sfaturile lui Petru Cuviosul. Tot ceea ce tu îmi spui acum, eu le-am cugetat foarte bine mai înainte. Află, deci, că nu trebuie să aibă cineva milă de trupul său. De aici provin patimile şi distrugerea sufletului. Spui că Dumnezeu nu ne cere atâta abţinere şi străduinţe ascetice, ci mai ales inimă curată şi smerită. Aceasta este adevărat. Însă cum să se cureţe şi să se smerească inima fără asceză, fără post şi fără străduinţe…? Acesta este singurul drum către curăţie şi către mântuire. Şi toţi cei care nu l-au urmat, «părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit39 (II Petru II,15.)», după cum ne spune apostolul. Lasă să muncească trupul. Să slăbească. Să se îmbolnăvească, «…căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune40 (II Corinteni XII, 9.)», spune iarăşi apostolul. Şi de altfel «…pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi41 (Romani VIII, 18.)». Fără post şi fără suferinţe, fratele meu, nu vom avea parte de slava viitoare a sfinţilor. Postul este mama purităţii şi a curăţiei. Iar truda este tatăl smereniei. «Smeritu-s-a întru greutăţi inima lor», spune psalmistul. De aceea şi eu Îl slăvesc pe Dumnezeu că m-a eliberat de legăturile cele lumeşti şi m-a făcut robul robilor Săi, adică al acestor fericiţi monahi. Ce am fost…? Principe…? Şi acum ce fac…? Îl slujesc pe cerescul «Împărat al împăraţilor». Care dintre acestea două este mai presus…? Cât despre fraţii mei, nu le-am lăsat puterea şi averea mea? Să se ocupe cu acestea, de vreme ce-i atrag atât de mult. Şi să-şi vadă de treaba lor. Eu «pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc42 (Filipeni II, 8.)». Iar tu, de ce dezaprobi postul şi cumpătarea mea? Tu, doctor fiind, nu recomanzi de multe ori diferiţilor bolnavi să se abţină de la anumite mâncăruri, ca să se vindece de suferinţele lor trupeşti? Acelaşi lucru îl fac şi eu ca să-mi vindec bolile cele sufleteşti. Iar dacă trupul meu se va îmbolnăvi şi va pieri de dragul lui Hristos, câştigul va fi al meu. Şi de ce mă consideri mai prejos decât boierii care se bucură de slava cea lumească şi trecătoare, de vreme ce eu, dacă Dumnezeu mă va izbăvi prin mila Sa, voi împărăţi împreună cu El în veacul cel ceresc…? Cât despre ceilalţi domnitori ruşi, nu mă interesează că nici unul dintre ei nu a urmat drumul pe care eu l-am ales. Măcar să o fi făcut şi ei… Însă am vorbit destul. Ai minte şi poţi să le judeci şi singur pe celelalte. Aceste lucruri să le spui şi acelora care te-au sfătuit să vii aici şi să mă ispiteşti.
Din cauza muncii îndelungate şi a posturilor aspre, se întâmpla câteodată ca fericitul Nicolae să se îmbolnăvească. Când Petru afla aceasta, îi trimitea diferite plante terapeutice. Însă cuviosul nu le folosea niciodată. Întotdeauna se făcea bine prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care venea întotdeauna, după ce se ruga fierbinte.
S-a întâmplat însă ca odată, să se îmbolnăvească şi doctorul. Cuviosul află şi-i trimise următorul mesaj: «Nu lua nici un medicament. Cere vindecarea de la Domnul şi foarte curând te vei face bine. Dacă nu mă vei asculta, vei suferi mult».
Petru promise că va asculta. Pe ascuns însă-şi preparase, puţin credinciosul, şi un sirop farmaceutic pe care-l bea din când în când. Însă degeaba aştepta vindecarea. Dimpotrivă, situaţia sa se înrăutăţi în aşa hal, încât era gata să moară. Numai intensele rugăciuni ale cuviosului l-au salvat. Astfel primi o bună lecţie.
Când mai târziu se îmbolnăvi din nou, îl anunţă din nou pe cuvios. Acesta îi spuse pentru încă o dată: «Nu lua nici un medicament. Numai roagă-te. În cea de a treia zi, te vei face bine».
De această dată Petru nu mai îndrăzni să nu asculte. Şi într-adevăr, în acord cu cele spuse de cuvios, a treia zi se vindecă. Atunci cuviosul îl chemă la mănăstire.
– Petre, i-a spus, te-am chemat ca să-mi iau la revedere de la tine. Peste trei zile voi pleca din această lume!
Lui Petru nu-i venea să-şi creadă urechilor. Căzu la pământ şi începu să plângă cu amar.
– Vai mie, frate şi doamne al meu! Nu mă lăsa singur! Cine-i va mângâia pe fraţii tăi…? Cine va mai fi sprijinitorul săracilor, al orfanilor şi al văduvelor…? Nu pleca, principele meu, pentru că prin tine mulţi s-ar putea salva! De unde ai primit această ştire…? De la Domnul? Roagă-L să mă lase pe mine să mor în locul tău!…
Fericitul Nicolae îl ridică cu blândeţe de jos şi-i spuse:
– Petre, să nu-ţi pară rău… Domnul ştie cum să aibă grijă şi cum să-şi ajute întreaga sa creaţie, pe care a făcut-o din nimic. El poate să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i miluiască pe cei săraci şi să-i vindece pe cei bolnavi. El te va apăra şi pe tine. Iar fraţii mei să nu plângă pentru mine. Să plângă pentru ei înşişi şi pentru păcatele lor. Doar aşa îşi vor găsi iertarea şi liniştea în cealaltă viaţă. Eu nu cer de la Domnul să-mi prelungească viaţa. De multă vreme eu am murit deja faţă de cele lumeşti şi trecătoare.
Zicând acestea, cuviosul Nicolae se duse la peşteră ca să-şi pregătească locul îngropării sale. Doctorul îl urmă abătut.
– Care dintre noi doi iubeşte mai mult aceste locuri…?
Pe Petru îl podidiră din nou lacrimile.
– Ştiu foarte bine, răspunse, că dacă tu ai vrea, Domnul ţi-ar prelungi viaţa. Roagă-L deci pentru asta, şi bagă-mă pe mine în acest mormânt.
Cuviosul nu-i refuză această rugăminte lui Petru. Se cufundă pentru o vreme într-o fierbinte rugăciune.
– Facă-se voia ta, dacă Domnul o va îngădui, spuse apoi cu bunăvoinţă. Mai întâi însă te sfătuiesc să îmbrăţişezi şi tu îngereasca schimă monahală.
Conform dorinţei sale, Petru fu în curând tuns în monahism. Imediat apoi se zăvorî în peşteră, unde timp de trei zile şi trei nopţi a plâns şi s-a rugat pentru mântuirea sa.
În prima zi cuviosul Nicolae veni la dânsul şi-l întrebă:
– Frate Petru, vrei cumva să te iau cu mine?
– Nu, răspunse acesta. Vreau – dacă este voia lui Dumnezeu şi după cum este şi dorinţa mea – să-mi dai voie să adorm eu întru Domnul în locul tău. Tu să rămâi aici şi să te rogi pentru sufletul meu către Mântuitorul.
– Atunci să priveghezi şi să fii gata, frate, deoarece se apropie ceasul. «Iată Mirele vine!» Peste trei zile vei pleca din această lume, după cum îţi este sfinţita ta dorinţă.
După trei zile de rugăciune neîncetată, fericitul Petru se împărtăşi cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, se întinse singur pe catafalc şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.
După adormirea acestuia, fericitul Nicolae a mai trăit încă treizeci de ani de viaţă ascetică, fără să părăsească nici măcar o singură zi mănăstirea. După ce ajunse la înălţimile sfinţeniei, iubitorul de Dumnezeu principe se mută şi el în corturile drepţilor.
Când s-a aflat despre fericita sa adormire, toţi locuitorii oraşului Kiev s-au adunat la Lavra, ca să-şi ia rămas bun de la dânsul şi ca să se bucure de binecuvântarea sfinţitului său trup. Fraţii săi Iziaslav şi Vladimir plângeau nemângâiaţi. Cel dintâi îl rugă pe stareţul mănăstirii să-i dăruiască ca binecuvântare şi mângâiere crucea, fesul monahal şi preşul pe care-l folosise cuviosul ca să-şi facă metaniile. Stareţul i le dădu zicând:
– După credinţa ta, să le ai pe acestea ca ajutor şi binecuvântare în viaţa ta.
Iziaslav le luă şi trimise apoi mănăstirii multe daruri.
Se întâmplă ca după câteva luni principele să se îmbolnăvească. Era atât de grav, încât se afla deja în pragul morţii. Soţia sa, copiii şi toţi boierii stăteau lângă dânsul şi aşteptau să-şi dea duhul.
Iziaslav era întins pe patul suferinţei sale, în stare de inconştienţă. În vreme ce aşteptau astfel, bolnavul deschise deodată ochii, se ridică un pic şi şopti:
– Aduceţi-mi un pic de apă de la izvorul mănăstirii Peşterilor!
Apoi căzu din nou în starea de comă.
Câţiva dintre boieri au alergat îndată la mănăstire şi au cerut apă de la acel izvor. Stareţul le dădu cu bunăvoinţă din acea apă, cu care mai întâi stropi şi mormântul cuviosului Teodosie.
– Luaţi apă care are binecuvântarea cuviosului părintelui nostru Teodosie. Însă iată! Luaţi şi cămaşa de lână care a fost a fericitului Nicolae Sviatoşa şi îmbrăcaţi-l cu ea pe fratele său bolnav. Rugăciunile acestor cuvioşi să-l facă bine!
Încă nu intraseră bine boierii în Kiev şi principele Iziaslav îşi reveni din nou în simţiri şi spuse:
– Mergeţi repede la intrarea oraşului şi întâmpinaţi-i pe cuvioşii părinţii noştri Teodosie şi Nicolae. Vin la noi!
Iar în ceasul în care boierii au intrat în palat, domnitorul a strigat:
– Nicolae…! Nicolae Sviatoşa…!
I-au dat să bea din apa adusă şi l-au îmbrăcat cu cămaşa. Şi – o minune! – îndată se făcu sănătos şi se ridică din pat!
Cu toţii L-au slăvit atunci pe Dumnezeu şi pe cuvioşii sfinţii Săi, care dăruiesc atâtea binefaceri oamenilor.
De atunci Iziaslav, de fiecare dată când se îmbolnăvea, se îmbrăca cu acea cămaşă şi se făcea bine. O purta de asemenea şi în timpul campaniilor sale militare, ca pe o armură de netrecut pentru orice lovitură a duşmanului.
Se spune însă că odată principele păcătui greu. Şi de frică şi ruşine, nu mai îndrăznea să poarte cămaşa cuviosului. Plecă la război şi în prima luptă fu ucis!…
Fie ca prin rugăciunile cuviosului principe Nicolae Sviatoşa să aflăm şi noi vindecarea pentru toate bolile sufleteşti sau trupeşti, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: