Cuviosul Nifon Athonitul

Cuviosul Nifon Athonitul
(14 iunie)

Cuviosul părintele nostru Nifon a fost de neam din Argurocastron, dintr-un sat ce se numeşte Lucovi. Tatăl lui a fost preot, foarte cucernic şi temător de Dumnezeu. După ce s-a făcut de zece ani, fratele tatălui său l-a luat şi l-a dus în mănăstirea Sfîntului Nicolae, unde era eclesiarh. Acea mănăstire era zidită de Constantin, pururea pomenitul împărat, care se chema Monomahul, în locul ce astăzi se zice Mesopotamia.

De la început l-a învăţat Sfintele Scripturi, apoi l-a îmbrăcat în schimă monahală. Deci, văzîndu-l cît de mult sporea la învăţătură, cît şi la ascultarea mănăstirii, l-a hirotesit citeţ; iar după ce a ajuns la vîrsta desăvîrşită şi văzîndu-l că odată cu vîrsta a crescut şi în fapta bună, l-a hirotonit ieromonah. Deci, cuviosul, fiind foarte isteţ şi osîrdnic, citind dumnezeieştile Scripturi şi vieţile sfinţilor, s-a făcut şi mai învăţat. De aceea, aprinzîndu-se dragostea lui Dumnezeu în inima lui şi arzînd de dorul liniştii, a plecat din mănăstirea Sfîntului Nicolae şi s-a dus la un îmbunătăţit pustnic, care atunci venise de curînd de la muntele Sinai, petrecînd într-un deal care se numea Geromerie. De la acela a învăţat mai cu dinadinsul petrecerea monahicească. Deci, îndulcindu-se de mierea liniştii, nu putea să se mai întoarcă în lume; şi astfel a părăsit patria, rudele, prietenii şi orice avuţie lumească şi s-a dus cu osîrdie în Sfîntul Munte şi, cu a lui Dumnezeu povăţuire, a mers în părţile lavrei celei mari la şederea Sfîntului Petru Athonitul.

Acolo, aflînd un pustnic minunat, cu numele Teognost, s-a supus lui cu desăvîrşită ascultare. Iar după trei ani, înştiinţîndu-se Teognost că Nifon este preot şi văzînd multele lui fapte bune şi mari, n-a voit să-l mai aibă pe el ca pe un supus, ci ca pe un frate întocmai cu cinstea. Dar, fiindcă şi Teognost nu se pleca la aceasta, pentru desăvîrşita lui smerenie, Cuviosul Nifon a plecat de acolo, îmbogăţit cu darul lacrimilor; şi s-a dus în chilia marelui Vasilie, care era acolo aproape. El a rămas într-însa cu desăvîrşită linişte 14 ani, mîncînd, o dată pe săptămînă, pîine uscată.

Odată, încuibîndu-se ciuma în mănăstirea Lavrei şi murind mulţi fraţi, egumenul a rugat pe Cuviosul Nifon să vină la biserică să slujească deoarece rămăseseră puţini preoţi. Cuviosul, iubind liniştea, a zis către egumen: "Iartă-mă, părinte, că sînt necărturar şi prost!" Atunci egumenul a zis: "Să slujească măcar la chiliile din afară de lavră". Acesta, ca un smerit cugetător ce era, a ascultat de egumen, petrecînd astfel trei ani. Dar, fiindcă inima lui ardea cu totul de dorul liniştii, a plecat de acolo şi s-a dus la divanuri, unde este acum schitul Sfintei Ana. Acolo s-a liniştit mulţi ani, fără colibă şi fără acoperămînt, mîncînd buruieni.

O petrecere ca aceasta nesuferind să o vadă oarecare din acei monahi, fiind porniţi din zavistia urîtorului binelui, l-au pîrît la egumenul Sfintei Lavre că este rătăcit, că s-a scîrbit de pîine şi de aceea mănîncă buruieni. Atunci egumenul, chemîndu-l în mănăstire, i-a zis: "Pentru ce, fratele şi fiul meu, duci o viaţă aşa de aspră şi înaltă, din care se naşte mîndria şi rătăcirea şi nu umbli pe drumul cel de mijloc şi nerătăcit, care este lesne şi nu are prăpăstii? Părinţii cei vechi se hrăneau în pustie cu buruieni; fiindcă acolo nu se găsea pîine şi alte feluri de bucate pe care se cuvine a le mînca cu înfrînare, ca să goneşti de la tine părerea cea drăcească şi rătăcirea".

Atunci cuviosul s-a plecat la aceasta pentru adînca lui smerenie şi fugind de la Vulevtiri, a venit la chilia Schimbării la Faţă. El a rămas acolo mulţi ani, slujind dumnezeiasca Liturghie. Înştiinţîndu-se de aceasta, ceilalţi fraţi s-au adunat acolo la el, vrînd să se supună lui, şi să-l aibă povăţuitor şi învăţător al petrecerii monahiceşti. Dar el, nesuferind supărarea celorlalţi, a plecat şi de acolo şi s-a dus la Cuviosul Maxim, unde a petrecut împreună mulţi ani. Ei aveau atîta dragoste unul către altul, încît se părea că amîndoi au un suflet în două trupuri; iar Cuviosul Maxim a dăruit coliba sa Sfîntului Nifon şi şi-a făcut alta tot acolo aproape. Dar, fiindcă şi acolo la Sfîntul Maxim alergau mulţi pentru minunile ce le făcea şi proorociile ce le spunea, pentru aceasta Cuviosul Nifon, nesuferind să fie supărat, fiind povăţuit de fericitul Maxim, a plecat de acolo şi s-a dus în peşteră de cealaltă parte de Sfîntul Hristofor.

Deci, trecînd puţină vreme, a venit din patria sfîntului un monah, anume Marcu, care dorea să înveţe rînduiala monahală. Pe acela sfîntul l-a primit cu bine, însă i-a zis să zidească lîngă coliba sa alta, ca să locuiască împreună cu el şi fratele său. Marcu, umilindu-se la cuvintele sfîntului, i-a zis: "Cum este cu putinţă, părinte, ca fratele meu, care este un om mirean şi cu familie să vină aici?" Atunci sfîntul, pentru adînca şi smerita lui cugetare, a răspuns: "Frate, eu mi-am cam ieşit afară din minţi şi nu ştiu ce zic, dar tu fă ce voieşti!" Acestea s-au întîmplat aproape de sărbătorirea Sfîntului Atanasie.

Deci, Cuviosul Nifon, trimiţînd pe Cuviosul Marcu la lavră pentru o trebuinţă oarecare, i-a zis şi aceasta: "Întorcîndu-te de la praznic să aduci cu tine şi pe fratele tău ca să-l vedem". Dar Marcu a răspuns iarăşi cele asemenea. Ducîndu-se la lavră, a văzut pe fratele său şezînd în afară de poartă şi, minunîndu-se de proorocia sfîntului, a primit pe fratele său şi l-a sărutat, iar de bucurie, s-a schimbat cu totul. Văzînd acestea, îl certa conştiinţa pentru necredinţa ce a arătat bătrînului său. Drept aceea, luînd pe fratele său, s-a dus la sfîntul şi, căzînd înaintea lui, cerea iertare pentru necredinţa lui. Nu a trecut multă vreme şi Marcu a slăbit atît încît nu putea nici să umble, nici să mişte mîinile şi picioarele. Deci, ruga pe sfîntul să i se facă milă şi să-l vindece; dar sfîntul, voind să-l facă să cunoască greşeala necredinţei şi neascultării, i-a zis: "Sfinţii fără de arginţi pot a te tămădui, ca nişte făcători de minuni; iar eu, fătul meu, sînt păcătos şi nevrednic, şi Dumnezeu nu mă aude". Deci, pentru că şi fratele lui pătimea şi ruga pe sfîntul să-l ierte, a luat untdelemn din candela icoanei, şi a uns trupul bolnavului, şi îndată Marcu s-a tămăduit, sculîndu-se din patul unde zăcea. Atunci sfîntul i-a zis: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău!"

După acestea, Marcu a căzut iarăşi în neascultare. Căci, cerînd voie de la Cuviosul Nifon să meargă la malul mării să pescuiască, s-a dus la mare. Dar el, neluînd aminte la cuvintele cuviosului, ca un neascultător, s-a pogorît la malul mării ca să spele rasele lui cele vechi şi să prindă peşte cu undiţa. Acolo, unde se îndeletnicea el cu aceasta, un mare cîine-peşte a sărit din mare fără veste asupra lui, ca să-l înghită. Marcu, înspăimîntîndu-se, a chemat în ajutor rugăciunea bătrînului şi, dîndu-se puţin în lături, abia a scăpat de acel peşte-cîine şi îndată a alergat la sfîntul tremurînd, ţinînd în mînă peştii ce-i prinsese.

Văzîndu-l, sfîntul i-a zis: "Neascultătorule, nu te face necredincios; pentru că cel ce s-a prefăcut în şarpe la strămoşi şi i-a învăţat neascultarea, acela s-a prefăcut astăzi în peşte-cîine, pentru neascultarea ce te-am învăţat mai înainte, voind a te arunca în groapa neascultării sufleteşti şi trupeşti. Însă Hristos, Care a venit în lume să-l surpe, ţi-a ajutat astăzi, aşteptînd pocăinţa ta, pentru nemărginita Lui bunătate. Iar eu niciodată nu voi mînca din peştele neascultării!" Marcu, auzind acestea, a aruncat peştii departe şi, căzînd la picioarele sfîntului, cerea cu lacrimi fierbinţi iertare; iar sfîntul, ca un preamilostiv, l-a iertat. De atunci înainte a păzit desăvîrşit ascultarea, pînă şi-a sfîrşit viaţa şi s-a dus la viaţa cealaltă cu bună nădejde, ca să ia în minte plata ascultării sale. El a lăsat urmaş al său, ca să slujească sfîntului, pe Gavriil nepotul său, al cărui tată se numea Dositei. Acest Dositei a rugat odată pe Cuviosul Nifon să trimită pe Graviil pentru o trebuinţă oarecare la sfînta mănăstire Vatopedu, rînduindu-i în ce zi să vină înapoi. Cînd a sosit ziua cea rînduită, Gavriil nu s-a mai întors. Atunci Dositei a început a plînge, socotind că s-a robit fiul său, căci auzise că agarenii pradă acele părţi.

Sfîntul Nifon, cu ochii sufletului cei înainte-văzători, ştiind cele făcute, a zis: "Nu plînge, bătrînule Dositei, pe fiul tău, că este liber!" Astfel, mai înainte de a apune soarele, a sosit şi Gavriil, fără a pătimi ceva rău. Sfîntul Nifon, cunoscînd mai înainte că după şase luni Sfîntul Maxim va adormi somnul cel de pe urmă, a zis către ai săi: "Să mergem către Sfîntul Maxim, ca să ne îndulcim de el, că n-o să-l mai vedem mult în această viaţă!" Deci, s-a dus către el şi, făcînd sărutarea cea întru Hristos, Sfîntul Maxim a zis: "Iubiţii mei fraţi, bucuraţi-vă întru Hristos, că aceasta este cea mai de pe urmă întîlnire a noastră; căci de acum nu ne vom mai vedea unul cu altul!" Astfel s-a împlinit proorocia amîndurora întocmai.

După mulţi ani, ciuma a venit iarăşi în Sfîntul Munte şi Ga-vriil s-a îmbolnăvit atît de rău, încît era în primejdie de moarte; deci, văzîndu-l tatăl lui, plîngea nemîngîiat. Sfîntul Nifon îl mîngîia, zicîndu-i: "Nu plînge, frate, că fiul tău nu moare; pentru că mi-a slujit cum voieşte Dumnezeu!" Apoi îndată, întorcîndu-se către Răsărit, s-a rugat mult în taină Preabunului Dumnezeu pentru cel bolnav. După această rugăciune, îndată s-a sculat bolnavul sănătos şi slăvea pe Dumnezeu, iar sfîntul, întorcîndu-se către ei, a zis: "Iată, fratele nostru şi-a luat sănătatea cu ajutorul lui Dumnezeu, iar eu voi muri în vremea postului Sfinţilor Apostoli!"

Deci, sosind postul Sfinţilor Apostoli, Sfîntul Nifon s-a sculat în dimineaţa întîiei sîmbete, a făcut rugăciune şi s-a împărtăşit cu Preasfintele Taine. Apoi a zis către sinodia sa: "Fraţii mei iubiţi în Domnul, iată a venit vremea să merg către Domnul, pe Care l-a dorit sufletul meu din tinereţe". Şi, văzîndu-i că s-au tulburat şi s-au întristat, le-a zis: "Nu trebuie, fraţii mei, să vă întristaţi, că de acum înainte mă veţi avea mijlocitor către Dumnezeu, ca să-L rog pentru mîntuirea voastră; însă voi să păziţi poruncile Lui".

Apoi Duminică, le-a zis să pună masa, ca să guste ceva, iar după aceea să sape mormîntul şi să-l gătească, ca să meargă în pămîntul din care s-a luat. După ce s-au făcut toate acestea, sfîntul s-a sculat şi, înălţînd ochii şi mîinile către cer, s-a rugat mult. Apoi, binecuvîntîndu-i, iertîndu-i şi cerînd şi el iertare de la ei şi însemnîndu-i cu semnul Sfintei Cruci, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Faţa lui a strălucit ca soarele, dînd semn cu aceasta de îndrăzneala lui către Dumnezeu. Deci, a adormit acest pururea pomenit părinte în 14 zile ale lunii iunie, în anul 1330 şi a trăit 96 de ani. El a făcut în viaţa sa şi minuni, din care se cade a se număra şi acestea:

Un duhovnic bătrîn şi îmbunătăţit, cu numele Teodul, a voit odată să meargă la Sfîntul Nifon, pentru folos sufletesc. Mergînd pe drum, a ajuns la un loc prăpăstios, a alunecat şi şi-a lovit piciorul de o piatră mare. Din acea pricină i-a curs atîta sînge din rană, şi avea atîtea dureri, încît puţin a lipsit să-şi dea sufletul. Văzîndu-se că se afla într-o stare ticăloasă ca aceea, a strigat din adîncul sufletului: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă Nifon este sluga ta, şi are îndrăzneală către Tine, să stea curgerea sîngelui şi să înceteze durerile, ca să mă însănătoşez prin rugăciunile lui şi să nu mă mănînce fiarele sălbatice". Zicînd acestea, îndată a stat sîngele, au încetat durerile, şi cel mort pe jumătate, s-a sculat în picioare şi umbla slăvind pe Dumnezeu.

Un monah din lavră, avînd evlavie către Sfîntul Nifon, i-a trimis cu un prieten al său un vas plin cu untdelemn. Acela mergînd pe drum, s-a împiedicat şi a căzut şi toate cele ce avea s-au sfărîmat, numai vasul cu untdelemn a rămas întreg, şi l-a dus sfîntului. Sfîntul, zîmbind, a apucat mai înainte şi i-a zis: "Vezi cîtă tărie are credinţa fratelui care a trimis untdelemnul, că te-a mîntuit şi pe tine din primejdie şi a păzit sănătos şi vasul cu unt-delemn, cu toate că celelalte s-au sfărîmat desăvîrşit!" Aducătorul, minunîndu-se de mai înainte vederea sfîntului, a slăvit pe Dumnezeu.

Alt monah, fiind bolnav multă vreme de durere de cap, s-a dus la doctori, cu care a cheltuit foarte mult, dar nu s-a putut vindeca. După aceea a alergat la Sfîntul Nifon şi, căzînd la picioarele lui, s-a rugat fierbinte să-l vindece, zicînd: "Prea sfinte părinte, ştiu că orice ai cere de la Dumnezeu îţi va da ţie, pentru că de dragostea Lui ai ales să şezi în pustia aceasta". Sfîntul, ca un smerit cugetător, i-a răspuns: "Părinte, sînt păcătos şi Dumnezeu nu ascultă pe cei păcătoşi". Dar bolnavul nu înceta a se plînge, a cădea şi a ruga pe sfînt, să-l vindece. Atunci, fericitul Nifon, fiind biruit de fireasca lui bunătate şi milostivire, s-a rugat deasupra capului acelui monah şi a ieşit un vuiet ca de un vînt silnic şi îndată s-a vindecat de acea durere; deci, mulţumind sfîntului, slăvea pe Dumnezeu.

Un alt monah, fiind de sine povăţuitor, s-a încrezut lui şi socotelii sale, şi nu spunea gîndurile lui unui duhovnicesc părinte mai sîrguitor decît el; ci, precum îl purta gîndul, aşa făcea. Drept aceea, s-a rătăcit ticălosul şi a primit îngerul întunericului în loc de îngerul luminii. De la acel înger al întunericului învăţase multe lucruri necuviincioase şi căzuse întru atîta rătăcire, încît credea că în toate faptele bune, el este mai bun decît ceilalţi. Acesta s-a dus odată la Sfîntul Nifon, şi sfîntul, întrebîndu-l pentru care pricină a venit la dînsul, el a răspuns: "Am venit să te văd, ca pe unul ce eşti vestit în fapte bune". Sfîntul i-a zis: "Cum, tu cel atît de mare şi de minunat te-ai înjosit a veni la mine preamicul şi neînvăţatul? Acela a răspuns: "Dumnezeu mi-a făcut bine, şi darul care îl am, este al lui Dumnezeu".

Atunci cuviosul i-a zis: "Frate, darul lui Dumnezeu este smerita cugetare; al lui Dumnezeu este a te socoti că eşti cel mai de pe urmă decît toţi; al lui Dumnezeu este a face fapte mari şi bune şi a te ţine că eşti cel mai jos decît alţii; iar acestea ce le năluceşti tu sînt rătăcirile satanei care te-a învăţat". Atunci, acela, rămînînd umilit din cuvintele sfîntului insuflate de Dumnezeu şi venindu-şi în sine, a zis: "Părinte, dacă acestea sînt ale celui viclean, te rog goneşte-le cu rugăciunea ta şi izbăveşte-mă de nălucirea lui". Fericitul Nifon, înălţînd la cer ochii sufletului, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai căutat oaia cea pierdută şi rătăcită şi, găsind-o, ai numărat-o împreună cu celelalte oi nerătăcite; Tu, Care ai izgonit pe lupul cel răpitor, care căuta să omoare şi ne-ai arătat cale de mîntuire, scapă din meşteşugirea rătăcitorului diavol, pe robul tău acesta, care, pentru prostia sa, a căzut în rătăcire, goneşte de la el nălucirile diavoleşti, ca să Te cunoască că Tu eşti Dumnezeu cel adevărat, Care pentru noi ai răbdat Cruce şi moarte, şi să slăvească numele Tău cel binecu-vîntat în veci. Amin".

Aşa s-a rugat Cuviosul Nifon şi îndată, ca un nor, s-au risipit gîndurile cele rele din ochii fratelui şi a cunoscut singur ticălosul în ce mare rău era căzut. De atunci a scăpat de loviturile satanei şi a grăit de Dumnezeu cu plăcere, cu multă înţelepciune şi cu smerenie.

Ceasornicarul cinstitei Lavre, fiind izgonit din mănăstire pentru o greşeală oarecare ce o înfăptuise, s-a dus la Sfîntul Nifon şi, spunîndu-i că l-a alungat din lavră pe nedrept, îl întreba dacă se va putea să rămînă acolo în supunerea lui. Sfîntul, văzînd mai înainte cele ce au să fie, i-a zis: "Du-te înapoi la mănăstire şi cazi înaintea egumenului cu pocăinţă şi cu smerenie, că te va primi înapoi; pentru că, dacă nu te vei duce, aici nu vei putea răbda strîmtorarea, şi astfel te vei lipsi de bunătăţile mănăstirii. Deci, ducîndu-te înapoi, nu va trece multă vreme, şi te vei face eclesiarh, apoi egumen; însă nu se cuvine să nu ai smerită cugetare mai mult decît toate". Apoi a adăugat acestuia: "Cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei face egumen să-ţi aduci aminte de noi şi să ne învredniceşti părţii vieţii de obşte". Ceasornicarul, întorcîndu-se la mănăstire, în puţină vreme s-a făcut eclesiarh, apoi egumen, după cele ce spusese mai înainte cuviosul; drept aceea, trimitea şi sfîntului cele de nevoie vieţii.

Altădată, trei monahi au voit să vină la Sfîntul Nifon; dar, fiindcă unul dintr-înşii era fără barbă, l-a lăsat în drum departe de chilia cuviosului şi s-au dus numai cei doi. Sfîntul le-a zis: "De ce nu aţi adus şi pe tînărul celălalt, căci el voieşte a se face locaş al Sfîntului Duh". Ei, minunîndu-se de această înainte cunoştinţă a sfîntului, s-au dus şi au adus pe acel tînăr. Deci, folosindu-se mult de cuvintele cuviosului, şi luînd binecuvîntare, s-au dus, slăvind pe Dumnezeu. Iar tînărul acela, sporind în fapta bună, după cuvîntul sfîntului, a strălucit în petrecerea monahicească.

Odată, Dositei, tatăl lui Gavriil, despre care am zis mai înainte, ruga pe Sfîntul Nifon să dea voie lui Gavriil să se ducă pentru o trebuinţă oarecare la mănăstirea Ivirilor. Sfîntul, văzînd mai înainte primejdia care avea să se întîmple, l-a oprit. Însă Dositei, se arăta că nu-i este nici o frică să se ducă în ziua dintîi la chilia Amalfinului, care acum se numeşte Anfinul. Sfîntul a zis atunci: "Dar dacă Gavriil se va robi mai încoace de chilia Amalfinului, ce va fi? Să se ducă, dar eu să nu fiu vinovat de paguba ce va urma". Dositei, crezînd cuvintelor sfîntului, nu s-a împotrivit mai mult. În seara aceea, venind un frate la dînsul, le-a spus că dincoace de chilia Morfinului, a venit o corabie de tîlhari şi a robit trei monahi care se găseau din întîmplare în drumul acela, precum spusese sfîntul mai înainte.

Lîngă acesta, a mers la cuviosul şi un monah de la lavră şi i-a zis că ieromonahul Ioanichie a fost trimis de egumen cu alţi monahi la ostrovul Schirului şi, mergînd caicul mănăstirii, pe drum a fost robit de tîlhari; deci, părinţii au adunat bani şi au trimis să cumpere eliberarea lor, şi că a dat şi el un galben din partea lui. Sfîntul a zis atunci: "Fătul meu, mai bine ar fi fost să fi dat galbenul tău la săraci, căci Ioanichie şi ceilalţi s-au dezrobit şi se află bine. Măcar de ne-am fi învrednicit şi noi de mîngîierea de care se îndulcesc ei acum".

Acestea auzindu-le, monahul acela de la Sfîntul Nifon, a însemnat ziua aceea şi, cînd s-a întors Ioanichie în lavră, a spus ceea ce a proorocit despre ei Cuviosul Nifon şi s-a înştiinţat că, după zicerea sfîntului mai înainte aşa s-a şi făcut. Şi în ziua aceea, pe care a însemnat-o, a prins mult peşte şi mare şi a luat mare mîngîiere întru slava lui Dumnezeu, Care slăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El în veci. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Cuvinte cheie: Cuviosul Nifon Athonitul

Cautare: