Cuviosul Nikon Suhoi

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup“, îi îndemna pe creştinii proveniţi dintre evrei, cel încătuşat pentru Hristos, apostolul Pavel. Iar acest îndemn al său ne aduce în memorie lanţurile şi chinurile pe care le-a suferit şi fericitul Nikon.
Iubitorul de Hristos Nikon se trăgea dintr-o familie bogată, boierească, din oraşul Kiev. Îi erau indiferente însă bogăţia şi slava, preferând «batjocorirea pentru Hristos35 (Evrei XI.26.)».
A venit la mănăstirea Peşterilor şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai râvnitori monahi. Îşi eliberă mintea de orice preocupare lumească şi se dedică numai «robiei» salvatoare a ascultării.
Atunci când pământul rus a fost invadat de polofţi, a fost dus în robie, pe lângă cuviosul Evstratie, şi fericitul Nikon. Legat cu fiare l-au condus către ţara lor şi l-au închis împreună cu mulţi alţi creştini.
Când războiul s-a terminat şi s-a stabilit armistiţiu, unul dintre iubitorii de Hristos de la Kiev, care era foarte bogat, veni cu mult aur, cerând de la polofţi să-i răscumpere pe prizonieri. Pe cuviosul Nikon îl ceru printre primii, în semn de respect pentru faptul că era monah. Acesta însă refuză oferta filantropică a creştinului zicându-i:
– Îţi mulţumesc, frate. Domnul să te binecuvânteze pentru iubirea ta. Însă eu nu am nevoie de răscumpărarea frăţiei tale. Eliberează-i mai întâi cu banii tăi pe ceilalţi creştini.
Acel creştin inimos se gândi atunci că monahul aştepta poate să fie răscumpărat de rudele sale bogate şi de aceea nu insistă mai mult. Plăti cât putu pentru alţi creştini, îi eliberă şi se întoarse cu ei la Kiev. Aici se întâlni într-o zi cu rudele cuviosului şi-i informă despre situaţia sa şi despre locul unde se găsea prizonier.
Fără nici o întârziere aceştia sosiră în ţara polofţilor cu foarte mult aur, ca să ceară eliberarea sa. Îndată ce-i văzu însă, prizonierul le spuse:
– Nu vă cheltuiţi degeaba averea voastră. Dacă Domnul ar fi vrut să fi fost liber, nu m-ar fi predat în mâinile barbarilor. El este cel care ne dăruieşte şi binefacerile, şi tot El îngăduie şi încercările. «Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?»36 (Iov II, 10.)
Degeaba au tot încercat rudele să-l facă să se răzgândească. Degeaba s-au rugat şi au plâns. Robul lui Dumnezeu rămânea statornic în convingerea sa. La sfârşit, înfuriaţi de „încăpăţânarea“ sa, l-au certat cu asprime şi s-au întors la Kiev.
Atunci polofţii, văzând că din cauza refuzului monahului pierduseră o mare sumă de bani, s-au înfuriat ca nişte fiare sălbatice. Ca să se răzbune pe el au început să-l tortureze fără milă.
Timp de trei ani l-au biciuit, l-au pus să calce pe cărbuni aprinşi, l-au bătut cu nuiele de fier şi i-au tăiat carnea cu cuţite încinse. Când ajungea în pragul morţii, îl lăsau un pic să-şi revină şi apoi reîncepeau chinurile. Mâncare şi apă îi dădeau o dată la două, trei zile, când îşi aduceau aminte. Atunci când nu-l chinuiau, îl ţineau legat de mâini şi de picioare cu lanţuri grele de fier. Vara îl lăsau să se usuce sub arşiţa îngrozitoare a soarelui. Iarna îl lăsau în zăpadă, până când i se învineţea tot trupul de frig.
Şi cu toate aceste chinuri îngrozitoare, bravul ostaş al lui Hristos avea forţa şi curajul să-i întărească moral şi să-i susţină duhovniceşte pe ceilalţi prizonieri, care erau închişi împreună cu dânsul. Prin harul lui Dumnezeu săvârşi şi nenumărate minuni, spre uşurarea situaţiei lor. Amintim aici două dintre cele mai grăitoare.
Odată s-au îmbolnăvit şi au căzut la pământ aproape toţi prizonierii, din pricina foametei şi a chinurilor îndurate. Cei mai mulţi ajunseseră deja la un pas de moarte. Când au cerut hrană de la gardienii păgâni, aceştia le-au adus să mănânce din jertfele lor idolatre ca să-i întineze. Atunci cuviosul, cu cuvinte înflăcărate le dădu curaj, rugându-i să nu se atingă de jertfele lor. Apoi căzu într-o fierbinte rugăciune. Peste puţin timp minunea se întâmplă! Cu toţii s-au ridicat sănătoşi în picioare, simţindu-se întregi şi bine, sătui şi puternici, cu toate că nu mâncaseră şi nu băuseră de atâta vreme nimic. Iar peste câteva zile Dumnezeu îngădui să fie cu toţii răscumpăraţi şi eliberaţi.
Altădată se întâmplă să se îmbolnăvească foarte grav căpetenia gardienilor închisorii. Înţelegând că i se apropia sfârşitul, chemă la sine pe soţia şi pe copiii săi şi le porunci ca după moartea sa, să fie răstignit deasupra mormântului său monahul Nikon. Sălbaticul idolatru credea că prin această îngrozitoare jertfă omenească, avea să îmblânzească furia demonilor pe care-i adora, numindu-i zei.
Cuviosul află despre acest plan. Şi prevăzând viitoarea pocăinţă a barbarului, aşa cum vom vedea în paginile următoare, se rugă cu căldură la Dumnezeu ca să-l vindece. Şi într-adevăr, în aceeaşi clipă comandantul se vindecă şi se ridică sănătos din patul său de suferinţă. Afundat însă în întunericul idolatriei, dădu slavă demonilor, crezând că aceştia îl vindecaseră!
Apoi continuă să-l ameninţe şi să-l tortureze pe cuvios, zicându-i:
– Cheamă-ţi, ticălosule, rudele să vină să te răscumpere cu aur mult şi să te scape din mâinile noastre. Altfel vei avea parte de o moarte amară şi chinuitoare!
– Domnul mă va scăpa fără recompensă din mâinile voastre nelegiuite, îi răspunse liniştit cuviosul. Fratele meu Evstratie, pe care l-aţi vândut evreilor şi pe care aceia l-au răstignit, a venit şi m-a înştiinţat că în curând voi fi eliberat. «Prin rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie», mi-a spus, «peste trei zile te vei afla la mănăstirea Peşterilor».
Polofţii nu au înţeles sensul cuvintelor cuviosului. Comandantul crezu că acesta pusese la cale un plan de evadare. Ca să împiedice aceasta, trase sabia din teacă şi începu să-l rănească greu pe cuvios la picioare. Un râu de sânge curgea din venele tăiate ale bravului Nikon, care îndură şi acest martiriu fără nici cel mai mic strigăt de durere. Înainte de a pleca, sălbaticul barbar puse o gardă puternică să-l păzească în continuare. Aşa era sigur că nu va putea să evadeze.
Au trecut cele trei zile. Iubitorul de oameni Dumnezeu oprise curgerea sângelui din picioarele fericitului, însă rănile erau îngrozitoare şi orice încercare de a se mişca era imposibilă.
Deodată, cam pe la amiază, soldaţii înarmaţi l-au pierdut pe cuvios din faţa ochilor lor. Se făcuse nevăzut! Au auzit numai câteva momente că psalmodia:
– Toată suflarea să laude pe Domnul!…Lăudaţi pe Domnul din ceruri!…
Peste puţină vreme însă nu au mai auzit nici vocea. Cuviosul plecase deja departe! Fusese într-o clipă dus, în chip nevăzut şi minunat, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lavra Peşterilor!
În timpul acela părinţii tocmai săvârşeau slujba Sfintei Liturghii. Când l-au văzut deodată pe cuvios în faţa lor, s-au pierdut cu totul! Au întrerupt cântarea şi l-au înconjurat uimiţi. Cu surpriză şi frică l-au întrebat:
– Frate, cum ai ajuns aici…? Noi te credeam deja pierdut! Cum ai venit…? Ce s-a întâmplat cu tine…?
Întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului. Acesta la început tăcu, fără să răspundă nimic. Nu vroia, din smerenie, să le destăinuie minunea. Cum să o ascundă însă, când fraţii îl vedeau legat cu cătuşele de fier la mâini şi la picioare, cu trupul slăbit şi chinuit de foame şi de torturi şi cu tăieturile cumplite de la picioare…?
Cu toţii au continuat să-l roage:
– Te implorăm, frate, spune-ne tot adevărul. Nu ne ascunde nimic, ca să slăvim pe Dumnezeu şi să cinstim minunatele Sale lucrări!
Atunci cuviosul le povesti tot ceea ce i se întâmplase de-a lungul anilor de robie. Îi rugă apoi pe fraţi să nu-i scoată lanţurile, ci să-l lase să-şi termine aşa viaţa sa pământească. Însă stareţul interveni şi spuse:
– Frate, dacă Domnul ar fi vrut să te vadă înlănţuit în continuare, nu te-ar fi eliberat în chip minunat din robie. Fă, deci, ascultare şi scoate-le!
Cuviosul făcu ascultare şi-i lăsă să i le scoată. Fiarele martiriului său au rămas în biserică. Mai târziu au fost topite şi au fost transformate în vase de fier, necesare în biserică.
A trecut multă vreme apoi. Cu polofţii se stabilise pacea. Mulţi dintre aceştia s-au convertit şi s-au botezat, crezând în Hristos. Printre aceştia s-a aflat şi familia acelui conducător de închisoare, care-i făcuse cuviosului rănile la picioare.
Când după mai mulţi ani veni la mănăstirea Peşterilor ca să se închine, îl văzu pe bătrânul cuvios şi-l recunoscu.
Se duse imediat la stareţ. Cu lacrimi de pocăinţă şi de zdrobire îi povesti cu toate amănuntele comportarea sa sălbatică faţă de sfântul lui Dumnezeu. Îşi ceru apoi iertare pentru toate acele păcate, pe care le săvârşise pe vremea când încă nu cunoscuse credinţa cea adevărată. Stareţul dădu slavă lui Dumnezeu, îl consolă pe străin şi-l povăţui pe calea cea dreaptă, spunându-i că se poate întoarce în ţara sa.
Acesta însă nu mai voia să plece de la mănăstire! Căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l primească şi pe el în rândul monahilor. Impresionat stareţul îl acceptă, îl trecu printr-o lungă perioadă de încercare şi după ce-l socoti vrednic, îl tunse în monahism.
Polofţul îşi termină în pocăinţă viaţa sa pământească, slujindu-l cu mare dăruire pe fostul său prizonier, pe cuviosul Nikon, şi ascultând cu smerenie de toţi fraţii din obşte.

În memoria părinţilor de la Lavra fericitul Nikon a rămas şi cu numele de suhoi, adică uscatul, deoarece din cauza foamei, a setei, a chinurilor şi a rănilor îndurate era exagerat de slab, aproape uscat. Era după cuvântul profetului Ieremia: «S-a uscat pielea sa pe oasele sale, făcându-se precum lemnul».
Astfel aproape imaterial şi fără de trup, cuviosul trăia o viaţă îngerească pe pământ, arzând pentru iubirea de Dumnezeu şi strălucind ca soarele pe tot cuprinsul pământului rus.
După fericita sa adormire, sfinţitul său trup a rămas nestricăcios şi neschimbat, preamărit de slava cea cerească. El se păstrează aşa până în zilele noastre la Lavra Peşterilor şi mărturiseşte prin vindecări şi minuni, despre fericirea pe care o împărtăşeşte în ceruri sufletul cuviosului Nikon, aflat lângă Domnul Iisus Hristos.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: