Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat
ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul
aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare,
timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase. Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut
în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei
de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos. La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră
în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi
monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare,
pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi
păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii
lui Iisus. După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda
durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este
potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtăşanie. Cînd,
crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din
urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită
de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice,
ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi
cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate. La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost
tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori
şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzînd
de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune,
înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele
nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri
duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune,
el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură
de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult,
învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea. La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului
său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii,
la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o
mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfîntul Munte", gîndindu-se
la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai
duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor
Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului. Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui
Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup
şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit
că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul.
Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se
ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte:
Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare.
El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului
nostru Iisus Hristos. Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia
numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii,
în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară
de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare,
avînd mintea unită cu inima. La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi
numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul
său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs
uriaş, dar ascultător ca o pisică. Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată
de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul,
ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri
de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul
ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor
se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară:
el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat,
repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de
lupta gîndurilor. Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care,
furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu
ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat
şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim
nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu
gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plîns în
care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci
luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a
Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire.
A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît
cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag. Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara
vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii,
în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi,
nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă
cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva
în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa
pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată
la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere. Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început
să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de
comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire.
Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă,
unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea
cu totul în chilie). În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în
chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept
aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara
mîngîietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă
o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind
şi interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără
încetare, cu inima priveghind şi avînd drept martori ai deselor extaze şi răpiri
în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer. La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei,
lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul
tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica
Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le
împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor,
pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit
în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce
mai mare. După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale
Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută,
trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît,
acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a
întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini
slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru
tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii. Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte.
Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!";
dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se,
ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa neobişnuită
înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i
să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor,
chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire
cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile
să schimbe cu totul sensul vieţii lor. Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor,
dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori
fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea
şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le
spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu,
şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din
dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat
în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să
bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mînăstirii,
în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se
aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă
să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia
sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele
credincioşilor. Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis
cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul
Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul
rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul
unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea
evenimentelor. Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat
de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă
într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse:
"Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie
cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune". Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis
ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în braţele sale, îl privi
drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele
la amiază, şi îi zise cu putere: "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi
fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea
cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine,
cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel
n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte,
o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?"
"O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă
este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu
este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită
de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul
ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii.
Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în
preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă.
Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul
de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce
vor fi în timpurile din urmă. În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, cîştigă
duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta". Această pace
interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se răspîndea în preajma
lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură
ci, mai curînd, un model de vieţuire. Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo,
situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea
duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi
el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile
economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile
stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul
să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea". La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire,
zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite,
cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în centru "rugăciunea lui Iisus".
Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr pizmaş şi
intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea
Sfîntului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări
şi necazuri. Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti,
Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa,
îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător
unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură
şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu
în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul
Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut
la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind
duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu
în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi
zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi
mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut
parte. Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor,
dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai
des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină.
La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele
din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe
toţi fraţii, zicîndu-le: "Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile
vă sînt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit,
se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul
în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte. Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa.
Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze
fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia
poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile
vrăjmaşilor. Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc
la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a
unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta
a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea
încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut
multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un
muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune
că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov
(2 ianuarie)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Parinte Serafim de la Sarov, Cuviosul Serafim de la Sarov
Cautare:
Cuviosul Parinte Serafim de la Sarov
Vizualizari: 1237
Id: 1344
Imagine:
Share:
Sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan si Sfanta Mucenita Atanasia, cu cele trei fiice ale ei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Soborul Sfintilor Parintilor nostri si marilor dascali si ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur
Viata Maicii noastre Sinclitichia
Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Sfantul Sfintit Mucenic Ipolit si cei impreuna cu dinsul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.