Cuviosul Pimen cel bolnav

În viaţa cuviosului Pimen vom găsi acel exemplu demn de urmat al ridicării fără reproş a crucii suferinţelor provocate de boli. Vom fi învăţaţi să înfruntăm cu răbdare şi recunoştinţă orice suferinţă trupească, deoarece numai astfel devenim şi mai puternici în lupta noastră duhovnicească. «Căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune27 (II Corinteni XII, 9.)». Vom fi învăţaţi de asemenea că trebuie să-i ajutăm cu răbdare pe fraţii noştri aflaţi în suferinţe trupeşti, ca şi cum L-am sluji pe însuşi Domnul.
Cuviosul Pimen a fost de mic copil foarte bolnăvicios. S-a născut bolnav şi bolnav a crescut. Însă suferinţa trupului său a fost aceea care nu a permis şi îmbolnăvirea sufletului. Curat din pântecele maicii sale de orice întinare sufletească, nu a cunoscut faţa dezgustătoare a păcatului.
Adeseori fericitul îi ruga pe părinţii săi să-l ducă la mănăstire şi să-l lase acolo să devină monah. Aceia însă nici nu doreau să audă despre aşa ceva. Cu toate că băiatul lor era atât de slăbuţ şi bolnăvicios, îl iubeau foarte mult şi nu puteau pentru nici un motiv să se despartă de dânsul.
Odată însă tânărul se îmbolnăvi foarte grav, mai grav decât în alte dăţi. Dintr-o pricină necunoscută trupul său se umplu de răni iar doctorii nu reuşeau să-l vindece cu nici un leac. Erau deznădăjduiţi pentru situaţia sa şi aşteptau de acum să moară.
Atunci întristaţii părinţi se gândiră să ceară ajutorul Domnului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au luat pe fiul lor bolnav şi l-au adus la mănăstirea Peşterilor. Au căzut la picioarele părinţilor şi i-au implorat plângând să se roage pentru salvarea fiului lor.
Şi într-adevăr, părinţii au făcut îndelungi rugăciuni pentru vindecarea tânărului. Iată însă că rugăciunea tânărului fu mai puternică decât rugăciunea celorlalţi împreună. Deoarece fericitul nu se ruga pentru însănătoşirea sa. Dimpotrivă, îl ruga fierbinte pe Dumnezeu ca să prelungească boala sa! Ştia că, îndată ce s-ar fi făcut bine, părinţii lui l-ar fi luat de la mănăstire şi l-ar fi împiedicat să-şi îndeplinească dorinţa sa cea mai fierbinte şi anume aceea de a deveni monah.
Tatăl şi mama sa se găseau tot timpul lângă dânsul, în camera în care fuseseră găzduiţi. De aceea nu reuşea să intre în legătură cu părintele stareţ sau cu vreunul dintre părinţi şi să le descopere dorinţa sa ascunsă.
Au trecut câteva zile, situaţia sănătăţii lui a rămas în continuare foarte critică.
Într-o noapte priveghea, rugându-se pe ascuns, întins pe patul suferinţei sale. Mai încolo, în aceeaşi cameră, dormeau părinţii săi şi un pic mai departe nişte angajaţi ai mănăstirii.
Deodată, ce vede! Îngeri luminoşi, sub înfăţişarea unor tineri strălucitori, au intrat înăuntru şi au venit lângă patul său. În spatele lor veneau şi alţii, care semănau cu stareţul şi monahii mănăstirii, ţinând în mâini toate cele necesare pentru tunderea în monahism: foarfecă, cruce, lumânări, Sfânta Evanghelie, rasa monahală, mantia, camilafca şi celelalte…
– Vrei să te tundem în monahism?, i-au spus cu blândeţe tânărului ce rămăsese uimit.
– Sigur că vreau!, răspunse acesta bucuros. Dumnezeu este cel care v-a trimis! Vă rog să îndepliniţi acest dor inimii mele.
Au început îndată slujba tunderii, pe care au săvârşit-o exact după rânduiala stabilită de tipic. I-au pus numele Pimen.
Părul pe care i l-au tăiat, l-au pus într-o eşarfă neagră.
Peste puţin timp noul monah stătea pe patul său îmbrăcat cu veşmintele monahale şi având primită şi schima cea mare. În mână ţinea lumânarea dăruită de îngeri.
– Această lumânare va arde timp de patruzeci de zile, frate Pimen, l-au asigurat îngerii. Întreaga ta viaţă va fi un continuu martiriu din cauza bolii tale. Dumnezeu îngăduie să suferi astfel, deoarece cunoaşte răbdarea şi virtutea ta. Prin acestea vei câştiga împărăţia cerurilor şi vei deveni şi o flacără strălucitoare, care va lumina, va întări şi-i va învăţa pe oameni. Aşadar fii răbdător şi să ne întâlnim cu bine în ceruri! Să ţii minte că mai înainte de adormirea ta întru Domnul te vei face complet sănătos. Acesta va fi semnul care te va face să înţelegi că a venit ceasul plecării tale din această lume.
Îndată ce şi-au terminat această misiune sfântă, îngerii l-au îmbrăţişat pe cuvios şi au plecat. Au trecut apoi pe la biserică şi au lăsat eşarfa cu părul cuviosului deasupra raclei cuviosului Teodosie.
Între timp fraţii care locuiau în chiliile apropiate au auzit psalmodiile de la arhondaric. Şi-au închipuit însă că stareţul, împreună cu alţi părinţi îl tundeau pe cel bolnav în monahism sau că acesta deja adormise şi-i făceau slujba stâlpilor.
Au venit la arhondaric însă nu au văzut pe nimeni. Părinţii săi dormeau. La fel şi muncitorii. Însă în aer plutea o aromă de nedescris.
L-au văzut pe tânărul bolnav că era treaz şi îmbrăcat în haine monahale, plin de bucurie şi recunoştinţă.
– Ce s-a întâmplat, frate? Cine te-a tuns în monahism? Ce psalmodii erau acelea pe care le-am auzit noi, în vreme ce părinţii tăi care dorm aici înăuntru, nu le-au auzit şi continuă să doarmă?
Întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului.
– Eu cred că a fost stareţul, împreună cu câţiva dintre părinţi şi cu câţiva tineri strălucitori. Au venit cu toţii împreună, m-au tuns în monahism şi mi-au pus numele Pimen. Aceia au psalmodiat. Mi-au dat şi această lumânare. Mi-au spus că va arde timp de patruzeci de zile continuu. Părul meu l-au pus într-o eşarfă neagră pe care au lăsat-o în biserică.
Uimiţi şi emoţionaţi fraţii au alergat la biserică. Au găsit-o însă încuiată. L-au trezit pe eclesiarh şi l-au întrebat:
– A mai intrat cineva în biserică după Miezonoptică?
– Nu, nimeni. Când am încuiat-o era goală. Şi nimeni nu a mai deschis-o apoi.
– Şi cheile unde sunt?
– Sunt la părintele tipicar. Nu le dă niciodată nimănui.
L-au trezit pe tipicar. I-au istorisit cele întâmplate şi i-au cerut să descuie biserica.
Când au intrat înăuntru, au văzut într-adevăr pe mormântul cuviosului Teodosie eşarfa cu părul fericitului Pimen.
Atunci l-au chemat pe părintele stareţ. Când a auzit şi acesta cele întâmplate, rămase uimit şi începu să cerceteze, nu cumva vreunii dintre fraţi îndrăzniseră să-l tundă pe ascuns pe cel bolnav. Cercetările au rămas însă fără nici un rezultat. De altfel, atât eşarfa cu părul cuviosului, cât şi lumânarea care ardea fără să i se topească ceara, erau dovezi evidente ale minunii şi ale intervenţiei divine. Astfel, chiar dacă la început îşi pusese serios problema valabilităţii slujbei de tundere, mai târziu aceste semne minunate au alungat îndoielile sale şi l-au umplut de bucurie duhovnicească.
Când fu deja sigur de această minune stareţul se duse la fratele Pimen, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
– Frate Pimen, este evident că de la însuşi Dumnezeu, prin mâinile îngerilor Săi, ai primit marea şi îngereasca schimă. Spune-ne însă, cum arătau aceia care te-au tuns? Ai putea să-i descrii? Iată, aici în carte am rânduiala acestei slujbe. Atunci când au săvârşit-o, au spus acestea ce sunt scrise aici sau altceva…?
– Cinstite părinte, ce sunt aceste întrebări? Nu aţi venit chiar dumneavoastră împreună cu alţi părinţi şi aţi slujit toate după cum sunt scrise în această carte pe care o ţineţi în mână…? Şi nu m-aţi asigurat că pentru tot restul vieţii mele voi rămâne bolnav şi abia cu puţin mai înainte de a adormi mă voi face bine…? Iar acum, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, sfinte părinte, ca să-mi dăruiască răbdare pentru jugul ascultării şi pentru crucea bolii mele.
Astfel fericitul Pimen rămase de atunci definitiv la mănăstirea Peşterilor. Stareţul şi ceilalţi fraţi din obşte nu au mai avut nici un motiv să se îndoiască de arătarea cea îngerească. De asemenea şi părinţii cuviosului, uimiţi de această minune, nu au îndrăznit să se opună voii lui Dumnezeu şi a fiului lor.
Cuviosul Pimen înfruntă de atunci cu curaj martiriul bolii sale, care se înrăutăţise în asemenea grad, încât cei care slujeau la spitalul mănăstirii erau dezgustaţi profund de rănile sale pline de puroi şi cu greu se puteau apropia de dânsul, din cauza mirosului urât pe care acestea îl răspândeau. De aceea, de multe ori îl neglijau şi-l lăsau câte două trei zile fără să-l îngrijească, flămând şi însetat, fără să-l ajute nici în cele mai elementare nevoi ale sale. Cuviosul însă le suporta pe toate fără să se supere. Niciodată nu le reproşă fraţilor pentru acest tratament şi niciodată nu se plânse la stareţ pentru comportamentul lor lipsit de iubire frăţească. Dimpotrivă, slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate pătimirile vremii de acum28 (Romani VIII, 18.), pe care le considera ca fiind nevrednice de mărirea care avea să i se descopere29 (Idem.).
Într-o zi au adus la spitalul Lavrei pe unul dintre monahi care era grav bolnav şi l-au aşezat lângă Pimen. Astfel cei care slujeau, aveau să fie uşuraţi de faptul că, puteau să-i îngrijească pe amândoi în acelaşi timp. Însă din nou, de multe ori, evitau să vină la patul celor doi grav bolnavi, lăsându-i singuri şi neajutoraţi. Cel mai mult aceştia sufereau de sete.
Când fericitul Pimen văzu că celălalt monah era foarte întristat din cauza acestei situaţii, îi spuse:
– Frate, dat fiind că cei ce trebuie să ne îngrijească ne neglijează, dacă ţi-ar dărui din nou Dumnezeu sănătatea, ai vrea să preiei şi tu ascultarea de a fi în slujba celor bolnavi?
– Cu mare bucurie, răspunse acela. Dacă m-aş face bine, i-aş îngriji până la moarte pe ceilalţi bolnavi cu jertfă şi dăruire de sine.
– Iată atunci! Domnul te face bine! Vei fi din nou sănătos! Însă să-ţi îndeplineşti promisiunea ta, slujindu-mă nu doar pe mine, ci şi pe toţi ceilalţi fraţi bolnavi. Aceia care nu şi-au îndeplinit cum se cuvine ascultarea lor, vor fi pedepsiţi de Domnul cu o boală foarte grea şi dureroasă, ca să-şi dea seama de păcatul lor, să se pocăiască şi să-şi salveze sufletele.
Monahul care era bolnav se ridică îndată complet sănătos şi începu să-l slujească pe cuviosul Pimen. În aceeaşi zi ceilalţi slujitori s-au îmbolnăvit greu, după spusele cuviosului, şi au căzut la pat, unde au rămas în stare critică pentru multă vreme. Cel care fusese vindecat îi slujea cu mare dăruire pe toţi.
Din păcate însă, foarte curând, se dezgustă şi el de rănile cuviosului Pimen şi începu să-l neglijeze. Într-o zi îl lăsă chiar fără nici un ajutor, flămând şi însetat. Când se duse însă să se odihnească într-una dintre chiliile mai izolate ale Lavrei, fu îndată cuprins de o mare febră şi de paralizie. Ardea şi se chinuia în dureri îngrozitoare. Nu mai putea nici să vorbească ca să strige pe careva în ajutor.
Rămase acolo timp de trei zile, până când ajunse în ultimul hal. Atunci Dumnezeu, care dorise în acest fel să-l îndrepte, îi dărui din nou puterea de a vorbi.
– Salvaţi-mă, fraţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Mor! strigă din toate puterile.
Câţiva fraţi din obşte au auzit strigătele lui şi au alergat să-l ajute.
– Spuneţi-i părintelui Pimen că mor! Să aibă milă de mine şi să mă salveze din nou! spuse epuizat, înţelegând motivul pătimirii sale.
L-au anunţat îndată pe cuvios despre cele petrecute.
– Fratele care te îngrijea este pe moarte!
– «Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera», spuse acesta. Domnul L-a răsplătit astfel, deoarece m-a lăsat fără hrană şi apă, încălcându-şi promisiunile făcute. Însă pentru că Domnul, prin gura apostolului Său, ne-a învăţat să facem bine tuturor oamenilor, «şi să nu răsplătim răul cu rău30 (Romani XII, 17.)», mergeţi şi spuneţi-i: «Pimen te cheamă. Ridică-te şi du-te».
Îndată ce i-au spus aceste cuvinte celui bolnav, acesta şi-a revenit, s-a ridicat şi a alergat fără nici o greutate la spitalul mănăstirii. Cuviosul l-a povăţuit atunci cu cuvintele Domnului:
– «Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău». Şi să ştii că aceeaşi răsplată pe care o va primi în ceruri acela care suferă crucea bolii sale fără să se plângă, o va primi şi acela care-l îngrijeşte cu iubire frăţească. Eu pentru răsplata cea cerească sufăr, fratele meu, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu. Acesta te-a vindecat de boala ta. El mă poate vindeca şi pe mine, dacă I-aş cere-o. Eu însă nu mi-o doresc, deoarece consider răbdarea mai preţioasă decât sănătatea. Şi chiar dacă trupul meu ar putrezi cu totul aici, la a doua venire a Domnului el va învia nestricăcios. Să îndurăm aici mirosul putreziciunii, ca să ne bucurăm dincolo de cereasca mireasmă. Ne întăreşte, frate, în răbdare Mântuitorul Iisus Hristos zicând: «Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Iar apostolul ne mângâie scriind: «Răbdaţi spre înţelepţire; Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi31 (Evrei XII, 7–8.) ».
Fu adânc impresionat şi se pocăi din adâncul inimii fratele, luminat de poveţele cuviosului, cât şi de încercarea prin care trecuse. De atunci, şi până la adormirea sa, luă în primire şi îngrijirea pe timpul nopţii a fraţilor bolnavi.
Bravul imitator al dreptului Iov, cuviosul Pimen, trăi pe patul suferinţei sale timp de douăzeci de ani de la tunderea sa în monahism, slăvind şi lăudând neîncetat pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Când veni vremea plecării sale din această lume, Dumnezeu trimise un semn revelator: în noaptea precedentă, deasupra trapezei mănăstirii au apărut trei stâlpi de foc luminoşi, care se întindeau către biserică.
Fraţii care i-au văzut au rămas uimiţi. Numai Dumnezeu ştia însă atunci înţelesul acestei minuni. Mai târziu aveau să o înţeleagă şi fraţii: Domnul vieţii şi al morţii trimisese pe îngerii săi în întâmpinarea sufletului fericitului Pimen.
Când se lumină de ziuă, cuviosul îşi dădu seama că se făcuse bine. Într-adevăr, orice semn al bolii sale dispăruse de pe trupul său, în timp ce el însuşi, simţindu-se în putere şi întreg la trup, se ridică în picioare. Înţelese atunci că sosise ora ieşirii sale din lume.
Bucuros trecu pe la toţi fraţii din obşte, făcu în faţa lor adâncă metanie şi-şi ceru de la toţi iertare cu smerenie.
– Eu voi părăsi această lume şi de aceea am venit să-mi iau rămas bun de la toţi, le spuse monahilor, care nu-şi puteau crede ochilor, când îl văzură sănătos.
Apoi se întoarse din nou la spital şi le spuse celor bolnavi:
– Fraţii mei, ridicaţi-vă şi urmaţi-mi, în numele Domnului!
La acest cuvânt al cuviosului toţi bolnavii s-au vindecat îndată! S-au ridicat din paturile suferinţelor lor şi i-au urmat binefăcătorului lor, slăvind pe Dumnezeu!
Minunatul Pimen trecu pe la biserică, unde ceru să primească pentru ultima dată Sfânta Împărtăşanie. Apoi ridică pe umerii săi catafalcul şi se îndreptă direct spre peştera unde urma să fie înmormântat, cu toate că niciodată în viaţa sa nu fusese acolo şi nimeni nu-i arătase vreodată drumul spre ea!
Îndată ce intră în peşteră făcu o metanie mare în faţa mormântului cuviosului Antonie şi le arătă fraţilor, care-l urmaseră, locul în care urma să fie îngropat.
La sfârşit cuviosul tăcu pentru o vreme şi aşteptă. Era o tăcere sugestivă, o tăcere de moarte, ce a fost în cele din urmă întreruptă de strigătul său de bucurie:
– Au venit, fraţilor! Au venit aceia care m-au tuns în monahism şi mă vor lua cu dânşii!
După aceste cuvinte pline de bucurie sfântă, se întinse pe catafalc, închise liniştit ochii şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.
Cu cinste şi cu evlavie, părinţii i-au îngropat sfinţitul trup în locul pe care-l arătase, ridicând imnuri către Dumnezeu.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: