Cuviosul Titus preotul

Aşa cum ne spune sfântul apostol Pavel «mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea ca adevăr44 (Romani I, 18.)». Tot aşa însă şi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea45 (Filipeni IV, 7.)», se descoperă către aceia care doresc să devină «fii ai lui Dumnezeu». Aceasta ne-o descoperă foarte clar Domnul şi în cazul cuviosului Titus al Peşterilor.
Fericitul Titus era monah al Lavrei şi se învrednicise să primească slujirea de preot. Trăirea sa duhovnicească era foarte intensă, îngerească, în vreme ce dragostea sa către ceilalţi fraţi ai obştii era la fel de mare şi de sinceră pentru toţi.
În vremea aceea trăia la Lavra şi un diacon ce se chema Evagrie. Vicleanul diavol, care întotdeauna «seamănă neghină printre grâu şi fuge46 (Matei XIII, 25.)», semănă duşmănie între preotul Titus şi diaconul Evagrie. Şi în timp ce la început nutriseră unul pentru celălalt o adâncă iubire şi prietenie, ajunseseră acum să nici nu vrea să se mai vadă în ochi. Atât de mult îi orbiseră furia şi ura, încât, când unul dintre ei tămâia prin biserică, celălalt se ridica şi pleca. Iar dacă nu pleca, primul trecea pe lângă dânsul fără ca să-l tămâieze!
Cu toate că erau afundaţi într-un astfel de întuneric al urii, cei doi fraţi îndrăzneau să slujească Sfânta Liturghie, să ofere cinstitele Daruri şi să se împărtăşească, uitând se pare porunca Domnului care spune: «dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău47 (Matei V, 23–24.)».
Ceilalţi fraţi de sute de ori încercaseră ca să-i împace, însă aceştia nici nu vroiau să audă.
Se întâmplă ca într-o zi să se îmbolnăvească foarte grav preotul Titus. Ajunsese în pragul morţii şi deodată a început să plângă cu amar şi să se jelească pentru păcatul său.
–Pentru numele lui Hristos, fraţilor! striga. Fiţi buni şi mergeţi la fratele Evagrie. Spuneţi-i să mă ierte, în numele Domnului!
Fraţii au alergat îndată la diaconul Evagrie. Acesta însă nu acceptă nici acum să-l ierte pe fratele său ce se afla în pragul morţii, ci mai mult, începu să-l blesteme şi să-l ocărască de departe cu cuvinte pline de ură şi răutate.
Atunci fraţii l-au luat cu forţa şi l-au adus lângă patul celui suferind ca să se împace. Îndată ce-l văzu, preotul se sculă cu greutate, se întoarse către dânsul şi-l imploră plângând:
– Iartă-mă, părinte! Iartă-mă şi binecuvântează-mă! Eu plec din această lume!
Însă nici acum nu era mişcat nemilosul Evagrie. Îi întoarse spatele şi declară în faţa tuturor:
– Niciodată nu mă voi împăca cu tine! Nici în viaţa de acum şi nici în cea viitoare!
Nu apucă însă să termine aceste cuvinte că îndată căzu jos ca şi fulgerat!
Părinţii alergară să-l ridice, însă şi-au dat seama că era deja mort. Trupul său devenise îndată rigid şi se răcise ca gheaţa. Nici membrele trupului nu reuşeau să i le mai întindă, nici pleoapele ochilor şi nici gura să le închidă.
În aceeaşi clipă preotul Titus se ridică complet sănătos, ca şi cum nu s-ar fi îmbolnăvit niciodată!
Cu groază şi cutremur au privit cu toţii la moartea fără cinste a răutăciosului Evagrie şi la minunata vindecare a preotului Titus. Au început îndată să-i ceară acestuia anumite explicaţii. Iar acesta le istorisi revelaţia pe care o avusese.
– Mă găseam, aşa cum aţi văzut, pe patul de moarte, fără să mă fi împăcat cu Evagrie. Şi deodată, ce să văd! Îngerii se apropiaseră de mine, însă au plecat îndată, plângând pentru pierderea sufletului meu. În acelaşi timp demonii s-au apropiat şi aşteptau lângă mine, bucuroşi că aveau să-mi câştige sufletul din cauza urii şi a răutăţii. Atunci am strigat cu putere şi v-am rugat să mergeţi şi să-l aduceţi lângă mine pe fratele Evagrie ca să ne împăcăm. Când eu m-am întors către dânsul şi mi-am cerut iertare, iar el şi-a întors faţa de la mine, am zărit deodată lângă mine un înger mare şi puternic, ce te înspăimânta cu privirea. În mâinile sale ţinea o suliţă de foc. Cu aceea l-a străpuns fără milă pe Evagrie şi acesta căzu mort pe loc. Acelaşi înger îşi întinse mana şi mă ridică din pat şi iată, sunt sănătos!
Îngroziţi, fraţii au început să plângă cu amar pentru îngrozitoarea moarte a lui Evagrie. Au ridicat şi au îngropat în grabă trupul acestuia, care oferea o privelişte îngrozitoare, aşa cum era cu ochii deschişi, cu gura căscată mare şi cu membrele trupului strâmbate şi înlemnite.
De atunci toţi fraţii, primind această dureroasă lecţie de la sfârşitul lui Evagrie, «s-au îmbrăcat cu milostivirile îndurării48 (Coloseni III, 12.)». Nu au uitat niciodată asigurarea dată de cuviosul Efrem Sirul: «Dacă cineva se întâmplă să moară în timp ce este în duşmănie cu aproapele său, judecata sa va fi fără milă».
Preotul Titus, mai mult decât toţi, după această zguduitoare experienţă, îndepărtă pentru totdeauna din viaţa sa nu numai mânia, ci şi orice gând rău faţă de orice frate. După multe străduinţe ascetice se învrednici în cele din urmă să adoarmă în pace şi să-şi predea sufletul în mâinile Domnului.
Sfintele sale moaşte mărturisesc peste veacuri, despre slava de care se bucură în corturile cele cereşti.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: