Daca iubirea dispare ca virtute personala, atunci Evanghelia crestina se denatureaza

Dumnezeu Cel necuprins şi omul stricăcios pot să aibă un mod comun de existenţă, să concretizeze existenţa liberi faţă de timp, spaţiu, stricăciune, moarte.

Modul comun al eliberării se cuprinde în cuvântul „iubire”. Dacă iubirea dispare ca virtute personală, ca prioritate morală, ca apogeu dorit în comportament, atunci Evanghelia creştină se denaturează, se transformă într-o iluzie istorică: o învăţătură morală, printr-atâtea altele, înveşmântată în girul dumnezeiesc, ca să fie primită mai uşor ca principiu clasic, ca să slujească nevoile celui supus morţii unei vieţi efemere.

Dacă iubirea nu îmbunătăţeşte condiţiile vieţii stricăcioase, atunci şi cel care propovăduieşte primul nu este decât un om comun, întemeietorul unei credinţe, poate un moralist oscilant sau diletant. Experienţa istorică însă, confirmată în Evanghelii, vine să ne certifice că Hristos din Nazaret a concretizat istoric iubirea ca mod de eliberare din moarte: „A înviat din morţi!” Fără prelucrări ideologice se depune garanţia martorilor oculari: L-au văzut murind muceniceşte, cu moarte cumplită „pe Cruce” şi ei înşişi, după trei zile L-au întâlnit direct, I-au pipăit semnele martiriului, I-au vorbit, au păşit, au mâncat împreună cu El. Nu era nălucire sau iluzie de grup. Era Cel Care murise public, iar acum era viu, în carne şi oase, printre ucenicii Săi puţin credincioşi şi panicaţi. Învierea a confirmat că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. (Hristos Yannaras, profesor universitar, articolul Învierea... provocarea prin experienţă)

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, p. 213)

Categoria: Articole

Cautare: