De ce „imi vine sa-mi iau campii”?

„Îmi vine să-mi iau câmpii”, spune de multe ori omul copleşit de necazuri. Ar vrea să fugă undeva unde să fie pace, linişte şi bine, fără să facă binele şi să dobândească pacea de la Dumnezeu! Iată cum începe omul să aleagă calea cea largă, largă cât zarea, cât „câmpii”.

Această pornire rebelă în faţa greutăţilor vieţii este neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei care duce direct la inima noastră. Acolo vom descoperi izvoarele răului, pentru că acolo e „robia Babilonului” în care ne-am lăsat târâţi de frica morţii şi acolo să-L chemăm pe Domnul, Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care ne aruncă în afară, vom spori răul care ne locuieşte şi vom trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde ne-am duce, şi orice am face, vom găsi tot răul de care am fugit!

De ce? Oare nu e nici un loc pe Pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, pp. 67-68)

Categoria: Articole

Cautare: