De ce suferim? De ce exista nedreptatea?

De-am rămîne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire, auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii, his own approach, cheia lui franceză, şperaclul lui de neconformist al vieţii hedoniste.

— De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atît de josnic, iar ceilalţi atât de nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi poate face râs cel viclean de noi?

Biblia le rezolvă pe toate de felul acesta, toate logicele, înţeleptele, modestele, îndreptățitele noastre întrebări printr-un act de autoritate şi un răspuns fără drept de apel. Sentinţa e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atît în Vechiul cit şi în noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară înconjur, menajamente, farafastîcuri, politeţuri, ocoluri.

Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: „Dar omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai făcut aşa?

Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?

Și ce este dacă Dumnezeu, voind să-și arate mînia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mîniei Sale, gătite spre pieire?

Și ca să arate bogăţia slavei Sale către vase ale milei pe care mai dinainte le-a gătit spre Slavă?"

Voila ce qui s'appelle parler (iată ceea ce înseamnă a vorbi)! Scurt şi cuprinzător. Good old strong language (strașnicul grai de altădată). De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.

În Cartea lui Iov, Elihu, fiul lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor plîngeri ale lui Iov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar:

Cap. 33, 12-13:

„Dar aici îţi voi răspunde că tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare decît omul!

De ce grăieşti împotriva Lui, fiindcă El nu dă nimănui socoteală de toate cîte face?"

Cap. 35, 4-7:

„Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi:

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de sus faţă de tine!

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică Lui?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mâna ta?"

Cap. 36, 22-23:

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea Lui! Cine poate să dea învăţături ca El?

Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"

Cap. 37, 23-24 :

„Pe cel Atotputernic nu putem să-l ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare.

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi."

Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu putinţă, grăind către Domnul:

Cap. 42, 3:

„Cine cutează, ai zis Tu, să bîrfească planurile Mele din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a înţelege, despre lucruri prea minunate pentru mine - şi nu ştiam."

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei divanul gîlcevii omului cu Dumnezeu. Sfîrşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.

Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămîne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămîne numai a repeta rugăciunea: „Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepîndu-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui Stăpîn noi, robii Tăi; miluieşte-ne pre noi." Nepricepîndu-ne de nici un răspuns.

- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura.

Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întîmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister.

(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi statornicite şi că universul funcţionează după ele, minunile fiind excepţia.)

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 237-238)

Categoria: Articole

Cautare: