De la cine putem primi „primul ajutor” sufletesc?

Am fost sfătuit să vorbesc despre activitatea păstorului duhovnicesc, ce nu se închide în limitele parohiei sale şi nu se opreşte neapărat doar asupra fiilor lui duhovniceşti. Preotul, cel mai adesea, este chemat la bolnavi, la muribunzi; adeseori i se impune să-şi desfăşoare activitatea în situaţii critice. Se întâmplă să vină unii tineri, bărbaţi ori femei, şi să spună că în familia lor se întâmplă ceva înspăimântător, sunt ameninţaţi de divorţ, ori că fiul lor s-a îmbolnăvit foarte grav; sau vine o mamă şi povesteşte că fiul ori fiica ei s-a abătut de la calea cea dreaptă, are anturaje compromiţătoare; ori că au fost închişi; sau că a murit soţul ori soţia.

Într-un cuvânt, viaţa preotului este însoţită de o mulţime de situaţii dramatice ori tragice. Preotul, pe care până acum îl priveam ca pe un conducător al parohiei, ca pe un om chemat să conducă un fel de familie duhovnicească formală, trebuie în acelaşi timp să acţioneze şi ca un fel de „salvare”, ca „prim ajutor”.

El trebuie să fie gata, în orice vreme, ziua şi noaptea, să meargă la cel aflat pe patul de moarte, să-l mărturisească şi să-l împărtăşească, să-l însoţească până în ultimul ceas.

Trebuie să observăm că şi canoanele bisericeşti au în vedere relaţia deosebită a preotului cu aceste probleme. Dacă preotul este chemat la cel aflat pe patul de moarte, este necesar ca acesta să-şi lase slujba lui şi să meargă la acel bolnav, căci milosârdia şi grija pentru sufletul omului sunt mai presus decât orice. Chiar şi Liturghia trebuie să o lase dacă nu a ajuns încă la Heruvic. Dacă s-a cântat însă cântarea Heruvicului, preotul nu mai are dreptul să plece de la Liturghie. El trebuie să o săvârşească până la capăt şi să lase soarta celui aflat pe patul de moarte în mâinile lui Dumnezeu.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 102-103)

Categoria: Articole

Cautare: