Desavarsirea nu consta in ne-faptuire, ci in ne-gandire

Gherla, camera 44

Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic.

Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gânduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri şi eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate. În sfârşit.

Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gândul. E un punct teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mântuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvârşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui."

Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa". Mi se explică de ce: Mai întâi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gândul" decât dacă o reţii, dacă o „prelucrezi" în cuget, punând în funcţiune viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gândul când păsările trec în zbor, numai când coboară şi se aşază.)

Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gândul e un păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuieşte cu gândul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decât cu două.

Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ" arătând că totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincţie între înfrânare şi desfrânare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. Înfrânatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-l ucide. Cine-şi propune să dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.)

Raţionamentul: „de vreme ce păcatul cu gândul e păcat, n-are nici un rost să mă înfrânez de la faptă" e o ispită diavolească. (Şi cu cât e raţionamentul mai impecabil cu atât e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretându-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţându-l din întregul context al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.

Se urmăreşte a ni se pune în cârcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.

Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrânare decât aroganta desfrânare.

În Predica de pe munte s-a mers mai departe decât în Decalog: desăvârşirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gândire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpâni gândul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu gândul şi trecerea la fapte. Modestie.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 302-303)

Categoria: Articole

Cautare: