Despre activitatile care sunt in Domnul nostru Iisus Hristos

CAPITOLUL XV

Despre activitatile care sunt in Domnul nostru Iisus Hristos

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos spunem ca are si doua activitati. Ca Dumnezeu si deofiinta cu Tatal a avut activitate dumnezeiasca, iar ca om si deofiinta cu noi a avut activitatea firii omenesti. Trebuie sa se stie ca altceva este activitatea, altceva activ, altceva actul, si altceva cel care activeaza. Activitatea este miscarea eficace si substantiala a firii; activa este natura de unde provine activitatea; actul este indeplinirea activitatii; cel care activeaza este cel care face uz de activitate, adica ipostasa. Activitatea se numeste insa si act, iar actul si activitate, dupa cum si creatura se numeste creatie, caci zicem astfel: “toata creatia”, indicand creaturile.

Trebuie sa se stie ca activitatea este o miscare si ea mai degraba lucreaza sub o cauza externa decat lucreaza in mod activ, dupa cum zice Grigore Teologul in cuvantarea despre Sf. Duh: “Daca exista o activitate, atunci este evident ca va lucra sub o cauza externa si nu va lucra din proprie initiativa, si va inceta imediat dupa ce va fi lucrat sub impulsul altuia”.

Trebuie sa se stie ca insasi viata este o activitate si este prima activitate a vietuitoarei. Activitate este si toata alcatuirea vietuitoarei: puterea de nutritie, de crestere, adica vegetala, miscarea impulsiva, adica senzitiva, facultatea gandirii si a liberului arbitru. Activitatea este indeplinirea puterii. Daca toate acestea se vad la Hristos, vom spune deci despre El ca are si activitate omeneasca.

Se numeste activitate si primul gand care se naste in noi; el este o activitate simpla si fara relatie prin aceea ca mintea da la iveala, prin sine insasi, in chip tainic, propriile ei ganduri, fara de care nu s-ar putea numi pe buna dreptate minte. Se numeste iarasi activitate si exteriorizarea si raspandirea celor gandite prin exprimarea cuvantului. Aceasta activitate, insa, nu este fara relatie si simpla, ci ea se gaseste intr-o relatie, pentru ca este alcatuita din gandire si cuvant. Activitate este si insasi relatia ce exista intre savarsitor si lucrul savarsit. Se numeste activitate si insasi indeplinirea activitatii. Prima activitate este o activitate a sufletului numai; a doua este a sufletului care face uz de corp; a treia a corpului insufletit cu minte; a patra, indeplinirea. Mintea vede mai dinainte ceea ce are sa se intample si lucreaza prin corp potrivit acestei vederi. Asadar sufletul este cel care conduce; el se foloseste de corp ca de un instrument, conducandu-l si dirijandu-l. Activitatea corpului este alta: ea este condusa si pusa in miscare de suflet, indeplinirea apartine si trupului si sufletului; trupului apartine atingerea, tinerea in maini si cuprinderea a ceea ce se lucreaza; sufletului ii apartine forma si infatisarea a ceea ce se face. Tot astfel si despre Domnul nostru Iisus Hristos, puterea facerii de minuni a fost activitatea Dumnezeirii lui; dar lucrarea cu mainile, a voi, a spune: “vreau, curateste-te” (Matei VIII, 3; Marcu I, 41; Luca V, 13.) a fost activitatea omenirii Lui. Indeplinirea apartine pe de o parte firii omenesti, cum este ruperea painilor (Matei XIV, 19; Marcu VI, 41; Luca IX, 16; Ioan VI, 11.), auzirea leprosului si rostirea cuvantului “vreau” (Matei VIII, 3; Marcu I, 41; Luca V, 13.), iar pe de alta parte a celei dumnezeiesti cum este inmultirea Painilor (Matei XIV, 19-21; Marcu VI, 36-44; Luca IX, 12-17; Ioan VI, 5-14.) si curatirea leprosului (Matei VIII, 3; Marcu I, 42; Luca V, 13.). Prin amandoua, prin activitatea sufletului si a corpului, a aratat unica, aceeasi, asemenea si intocmai activitate dumnezeiasca a Lui. Caci dupa cum cunoastem ca firile sunt unite si ca au intrepatrunderea una in alta si nu tagaduim deosebirea acestora, ci le numaram si cunoastem ca sunt nedespartite, tot astfel cunoastem si unirea vointelor si a activitatilor, cunoastem si deosebirea si le numaram, dar nu introducem despartire. Caci in chipul in care s-a indumnezeit trupul si n-a suferit schimbarea firii, in acelasi chip si vointa si activitatea Lui s-au indumnezeit, dar nu ies din propriile lor granite. Caci unul este cel care este si aceasta si aceea, si in chipul acesta si in chipul acela, adica cel care voieste si lucreaza dumnezeieste si omeneste.

Asadar este necesar sa spunem ca Hristos a avut doua activitati, din cauza ca a avut doua firi. Cele care au firea deosebita, acelea au si activitatea deosebita; iar cele care au activitatea deosebita, acelea au si firea deosebita. Si contrariul: cele care au aceeasi fire, acelea au si aceeasi activitate; iar cele care au o singura activitate, acelea au si o singura fiinta, dupa cum spun parintii, graitorii celor dumnezeiesti. Asadar, este necesar una din doua: sau sa spunem ca una este si firea lui Hristos, daca spunem ca Hristos are o singura activitate, sau, daca ne tinem de adevar si marturisim potrivit Evangheliei si parintilor ca Hristos are doua firi, trebuie sa marturisim si doua activitati corespunzatoare acestora. Caci fiind, in virtutea Dumnezeirii, deofiinta cu Dumnezeu si cu Tatal, va fi asemenea Lui si in ce priveste activitatea. Si apoi fiind, in virtutea omenirii, deofiin ta cu noi, va fi asemenea noua in ce priveste activitatea. Caci spune fericitul Grigore, episcopul Nisei ( Sf. Grigore de Nyssa (+ c. 385), fratele cel mai mic al Sfantului Vasile, a fost episcopul Nisei. Despre Sf. Grigore sa se vada: D. Fecioru, op. cit., nota 4, p. 46. ): “Cele care au o singura activitate, negresit ca au si aceeasi putere, caci orice activitate este indeplinirea puterii”. Este cu neputinta ca firea nezidita si cea zidita sa aiba o singura fire, sau o singura putere, sau o singura activitate. Dar daca vom spune ca Hristos are o singura activitate, vom atribui Dumnezeirii Cuvantului afectele sufletului rational, adica frica, supararea si nelinistea.

Daca vei obiecta insa ca sfintii parinti vorbind despre Sfanta Treime au spus: cele care au o singura fiinta acelea au si o singura activitate, si cele care au o fiinta deosebita acelea au si activitatea deosebita si ca nu trebuie sa aplicam asupra intruparii termenii intrebuintati asupra Dumnezeirii, vom spune: daca parintii au vorbit numai despre Dumnezeire si daca Fiul dupa intrupare nu este de aceeasi activitate cu Tatal, nu va fi nici de aceeasi fiinta. Si atunci cui vom atribui aceste cuvinte: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez” (Ioan , V, 17.) ; si: “Fiul face de asemenea pe acelea pe care vede ca Tatal le face” (Ioan V, 19.) ; si: “Daca nu ma credeti pe Mine, credeti faptelor Mele” (Ioan X, 38.) ; si: “Faptele pe care le fac Eu marturisesc despre Mine” (Ioan X, 25.) ; si: “Dupa cum Tatal invie pe morti si da viata, tot asa si Fiul da viata acelora carora vrea” (Ioan V, 21.). Toate aceste locuri il arata nu numai deofiinta cu Tatal si dupa intrupare, dar si de aceeasi activitate.

Si iarasi: daca purtarea de grija de toate nu este numai opera Tatalui si a Sfantului Duh, ci si a Fiului si dupa intrupare, si daca aceasta este activitate, urmeaza ca si dupa intrupare este de aceeasi activitate cu Tatal. Daca cunoastem din minuni ca Hristos este de aceeasi fiinta cu Tatal si daca minunile sunt o activitate a lui Dumnezeu, urmeaza ca este dupa intrupare de aceeasi activitate cu Tatal. Daca activitatea Dumnezeirii Lui si a trupului Lui este una, atunci ea va fi compusa, iar Hristos va avea sau alta activitate decat Tatal, sau si Tatal va avea o activitate compusa. Iar daca activitatea este compusa, este clar ca si firea. Iar daca vor spune ca prin activitate se introduce persoana, vom spune ca daca prin activitate se introduce persoana, atunci potrivit unei juste inversiuni si energia va fi introdusa prin persoana, in chipul acesta Sfanta Treime va avea trei activitati, pentru ca are trei persoane sau ipostase; sau, pentru ca are o activitate, va avea o persoana sau o singura ipostasa. Sfintii Parinti, insa, au spus in de comun acord ca cele care au aceeasi fiinta au si aceeasi activitate.

Mai mult: daca prin activitate se introduce persoana, atunci cei care au hotarat sa nu se vorbeasca nici de o activitate, nici de doua activitati ale lui Hristos (Este vorba de marturisirea de credinta redactata in 636 de Sergie, patriarhul Constantinopolei si semnata de imparatul Heraclie in 638, prin care se interzicea de a se vorbi de o activitate sau dou a activitati in Mantuitorul Hristos.) au poruncit sa nu se vorbeasca nici de o persoana a lui si nici de doua.

Si dupa cum cu privire la cutitul inrosit in foc se pastreaza firile focului si ale fierului, tot astfel si cele doua activitati si indeplinirile lor. Fierul are proprietatea de a taia, iar focul proprietatea de a arde; taierea, insa, este indeplinirea activitatii fierului; iar arderea este indeplinirea activitatii focului. Deosebirea acestora se pastreaza in taierea cea arsa si in arderea cea taiata, cu toate ca dupa unirea fierului cu focul nici arderea nu s-a indeplinit fara taiere, nici taierea fara ardere. Si nici nu spunem ca sunt doua cutite inrosite in foc din pricina dublei activitati naturale si nici nu amestecam deosebirile lor substantiale din pricina ca este un singur cutit inrosit in foc. Tot astfel si in Hristos; a Dumnezeirii Lui este activitatea Lui dumnezeiasca si atotputernica, iar a omenirii Lui activitatea noastra, indeplinirea activitatii omenesti este tinerea mainii copilei si ridicarea, iar a celei dumnezeiesti, invierea (Matei, IX, 25; Marcu, V, 41 -42; Luca, VIII, 54-55.). Altceva este aceasta si altceva cealalta, chiar daca exista nedespartite una de alta in activitatea Lui teandrica. Dar daca pentru motivul ca ipostasa Domnului este una, va fi si activitatea Lui una, atunci si firea Lui va fi una, pentru ca una este ipostasa Lui. Si iarasi: daca am spune cu privire la Domnul ca are o singura activitate, vom spune ca aceasta este sau dumnezeiasca sau omeneasca sau nici una din doua. Daca este dumnezeiasca, vom spune ca este numai Dumnezeu, lipsit de omenirea noastra; daca este omeneasca, vom huli, spunand ca este simplu om; iar daca spunem ca nu este nici dumnezeiasca, nici omeneasca, vom spune ca nu este nici Dumnezeu, nici om, nici deofiinta cu Tatal, nici cu noi. Identitatea dupa ipostasa s-a facut prin unire; iar daca nu-i asa, atunci se distruge deosebirea firilor. Daca este pastrata, insa, deosebirea firilor, vor fi pastrate negresit si activitatile acestora. Caci nu exista fire fara activitate.

Daca Stapanul Hristos are o singura activitate, atunci va fi sau creata sau necreata, caci nu exista o activitate intermediara acestora, dupa cum nu exista nici fire. Asadar, daca este creata va arata numai firea cea creata; iar daca este necreata, va caracteriza numai fiinta cea necreata. Caci trebuie negresit ca insusirile firesti sa fie corespunzatoare firilor. O fire imperfecta, insa, este cu neputinta sa existe. Activitatea fireasca nu exista in insusirile cele din afara firii si este evident ca nici nu poate sa fie, nici nu poate sa se cunoasca fire fara activitate fireasca. Caci fiecare, atat timp cat nu se schimba, isi invedereaza firea sa prin cele ce activeaza. Daca Hristos are o singura activitate, atunci aceeasi activitate face si pe cele dumnezeiesti si pe cele omenesti. Nici una din existente, atat timp cat ramane in insusirile ei firesti, nu poate sa faca ceva contrar firii ei. Focul nu raceste si incalzeste si nici apa nu usuca si uda. Prin urmare in ce chip Hristos, care este prin fire Dumnezeu si care s-a facut prin fire om, a savarsit atat minunile cat si patimile, cu o singura activitate?

Asadar, daca Hristos a luat minte omeneasca, adica suflet ganditor si rational, negresit ca El trebuie sa fi gandit si trebuie sa fi gandit pururea; iar cugetarea este o activitate a mintii; prin urmare Hristos a fost activ si ca om si a fost activ pururea.

Prea inteleptul si marele Sfant Ioan Hrisostom (Despre Sf. Ioan Hrisostom (+ 407) sa se vada T.M. Popescu, in “Fantana Darurilor”, 1937 si D. Fecioru, op. cit., nota 6, p. 48-49. ), in explicarea Faptelor Apostolilor, spune astfel in a doua omilie: “Nu ar gre si cineva daca ar numi patima Lui fapta, caci prin faptul ca a patimit toate, a facut lucrul acela mare si minunat, distrugand moartea si facand toate celelalte” ( Comentar la Faptele Apostolilor, Migne PG, LX, col. 18. ).

Daca orice activitate, dupa cum au decis despre aceasta invatatii, se defineste ca o miscare substantiala a unei firi, atunci unde a vazut cineva o fire imobila sau complet inactiva, sau unde a gasit o activitate, care sa nu fie miscarea unei puteri firesti? Dar dupa cum spune fericitul Chiril, nici un om care cugeta just nu va admite ca Dumnezeu si creatura au o singura activitate fireasca (Citatul nu este al Sfantului Chiril, ci al Sfantului Grigore de Nyssa, Contra lui Eunomiu, Migne PG, XLV, col. 705 C. Cf. Dr. Dionys Stiefenhofer, Des heiligen Johannes von Damaskus Genaue Darlegung des onhodoxen Glaubens, Munchen, 1923, p. 160, nota 3). Firea omeneasca nu invie pe Lazar (Ioan XI, 1-44.) si nici puterea dumnezeiasca nu lacrameaza (Ioan XI, 35.). Caci plansul este propriu firii omenesti, iar viata este proprie vietii enipostatice. Cu toate acestea, fiecare din ele este comuna amandurora firilor din cauza identitatii ipostasei. Caci unul este Hristos si una este persoana Lui, adica ipostasa. Si totusi are doua firi, a Dumnezeirii si a omenirii Lui. Asadar, din Dumnezeire decurge in chip firesc slava care a fost comuna fiecareia din cele doua firi din pricina identitatii ipostasei, iar din trup cele smerite, care sunt comune fiecareia din cele doua firi. Caci unul este si acelasi cel care este aceasta si aceea, adica Dumnezeu si om, si ale aceluiasi sunt atat cele ale Dumnezeirii cat si cele ale omenirii. Dumnezeirea savarsea minunile, dar nu le savarsea fara trup; trupul, insa, pe cele smerite, dar nu fara Dumnezeire, in timp ce trupul patimea, Dumnezeirea era unita cu El, cu toate acestea ramanea impasibila si savarsea patimile cele mantuitoare. Si in timp ce Dumnezeirea Cuvantului lucra, sfanta Lui minte era unita cu ea, gandind si stiind cele ce se savarseau.

Asadar Dumnezeirea impartaseste corpului maririle sale proprii, dar ea nu participa patimilor trupului. Caci n-a suferit trupul Lui prin Dumnezeire asa dupa cum Dumnezeirea a lucrat prin trup. Trupul n-a fost decat un instrument al Dumnezeirii. Asadar, chiar daca din primul moment al zamislirii n-a fost nici cea mai mica despartire intre cele doua firi, ci faptele fiecareia din cele doua firi au fost continuu ale unei singure persoane, totusi cu nici un chip nu amestecam pe acelea care s-au savarsit in mod nedespartit, ci cunoastem din calitatea faptelor ale carei din cele doua firi este fiecare fapta.

Prin urmare, Hristos lucreaza potrivit fiecareia din cele doua firi ale lui si fiecare fire din cele doua lucreaza in El cu participarea celeilalte. Cuvantul, in virtutea stapanirii si puterii Dumnezeirii, lucreaza cele ce sunt ale Cuvantului, toate cate sunt domnesti si imparatesti. Iar corpul lucreaza pe ale sale, potrivit vointei Cuvantului, care s-a unit cu el si caruia ii apartine. Corpul nu se misca spre efectele firesti, nici nu se indeparta si evita de la sine pe cele dureroase sau pe cele care veneau din afar a, ci corpul lui lucra asa potrivit firii sale, prin faptul ca voia Cuvantul si ingaduia in vederea mantuirii sa patimeasca aceasta si sa savarseasca propriile sale activitati pentru ca, prin faptele firii sale, sa fie invederat adevarul.

Dar dupa cum, in chip suprafiintial, a luat fiinta nascandu-se din Fecioara, tot astfel lucreaza si cele omenesti mai presus de om, mergand cu picioare pamantesti pe apa nestatornica (Matei XIV, 25-26; Marcu VI, 48-49.), nu pentru ca apa s-a prefacut in pamant, ci pentru ca, prin puterea suprafireasca a Dumnezeirii Lui, apa si-a pierdut calitatea ei de a mai curge si n-a cedat greutatii picioarelor materiale. Nu savarsea in chip omenesc pe cele omenesti, caci nu era numai om, ci si Dumnezeu. Pentru aceea si patimile Lui sunt de viata facatoare si mantuitoare. Si nici nu lucra in chip dumnezeiesc pe cele dumnezeiesti, caci nu era numai Dumnezeu, ci si om. Pentru aceea savarsea minunile prin pipait, prin cuvant si prin cele asemenea. Dar daca ar spune cineva: noi vorbim de o activitate cu privire la Hristos fara ca sa desfiintam activitatea omeneasca; aceasta pentru motivul ca activitatea omeneasca, in opozitie cu activitatea dumnezeiasca, se numeste patima; prin urmare, potrivit acestei cugetari vorbim de o singura activitate cu privire la Hristos.

La aceasta vom spune: potrivit acestui rationament si cei care vorbesc de o singura fire nu vorbesc de aceasta desfiintand pe cea omeneasca, ci pentru ca firea omeneasca, in opozitie cu cea dumnezeiasca, se numeste pasibila. Dar departe de noi de a numi patima activitatea omeneasca din pricina opozitiei ei cu activitatea dumnezeiasca. Caci, in general vorbind, nu se cunoaste si nici nu se defineste existenta cuiva din juxtapunere sau din comparatie. Daca ar fi asa, ar urma ca lucrurile sa fie alternativ cauzele lor. Caci daca activitatea omeneasca este patima din pricina ca cea dumnezeiasca este activitate, atunci negresit ca si firea omeneasca va fi rea din pricina ca firea dumnezeiasca este buna. Si invers prin antiteza: miscarea dumnezeiasca se numeste activitate, pentru ca miscarea omeneasca se numeste patima, iar firea dumnezeiasca va fi buna pentru ca firea omeneasca este rea. In chipul acesta toate fapturile vor fi rele, iar cel care a spus: “Si a vazut Dumnezeu toate cate a facut si iata foarte bune” (Facerea I, 31.), minte.

Dar noi spunem ca sfintii parinti au numit miscarea omeneasca in multe feluri, potrivit problemelor pe care le discutau. Au numit -o putere, activitate, deosebire, miscare, insusire, calitate si patima. Au numit-o putere, nu in opozitie cu cea dumnezeiasca, ci pentru ca este o putere care isi are cauza in ea insasi si pentru ca este neschimbatoare. Au numit-o activitate, pentru ca este ceva caracteristic, care scoate la iveala ceea ce este asemenea in toate cele de aceeasi specie. Au numit-o deosebire, pentru ca ea face deosebirea intre specii. Au numit-o miscare, pentru ca ea indica specia. Au numit-o insusire, pentru ca ea constituie specia si se afla numai in ea si nu in alta. Au numit-o calitate, pentru ca ea este specifica speciei.

Au numit-o patima, pentru ca se misca - caci toate cele ce sunt din Dumnezeu si dupa Dumnezeu, prin faptul ca se misca, sufera, pentru ca ele nu sunt prin ele miscatoare si prin sine puternice. Asadar, dupa cum s-a spus, nu se numeste asa prin opozitie (Tradus prin corectarea textului editiei Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 86v. ), ci potrivit felului de a fi, sadit in ea la creatie de catre cauza facatoare a universului. Pentru aceea sfintii parinti, dandu-i acelasi nume au numit-o activitate. Caci cel care a spus (Este vorba de papa Leon cel Mare (+ 461) si de Epistola XXVIII, catre Flavian patriarhul Constantinopolei (+ 449).):“Lucreaza in fiecare din cele doua forme cu participarea celeilalte”, ce altceva a facut decat cel care a spus: “Si postind patruzeci de zile, dupa aceea a flamanzit” (Matei IV, 2.). Caci a ingaduit firii sa lucreze cele ale sale cand a voit. Sau ce altceva au spus cei care au afirmat ca Hristos are in El o activitate deosebita, sau cei care au afirmat ca are o activitate dubla, sau cei care au afirmat ca are alta si alta? Aceste din urma numiri indica prin antonimie pe cele doua activitati. De multe ori prin antonimie se indica numarul ca prin a zice: dumnezeiesc si omenesc. Caci deosebirea este ceea ce face ca lucrurile sa se deosebeasca intre ele. Dar cele care nu exista cum pot sa se deosebeasca?

Categoria: Dogmatica - Sf. Ioan Damaschin

Cautare: