Despre avva Ioan Colobós

1
Povesteau unii despre avva Ioan Colobós89(kolobos, schilod, bondoc sau prea scurt.) că pustnicindu-se la un bătrân teban la Sketis, s-a sălăşluit în pustietate. Şi luând avva lui un lemn uscat90(Aici, probabil Zilla spinosa sau Panicum turgidum, mai degrabă decât Carex sp. N. tr.), l-a sădit şi i-a spus: udă-l zilnic cu un ulcior de apă, până va face roade. Apa era departe de ei, încât pleca seara şi venea dimineaţa. După trei ani a prins viaţă şi a dat roade. Bătrânul a luat roadele lui, ducându-le la biserică, şi le spuse fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!

2
Se spunea despre avva Ioan Colobós, că i-a zis odată fratelui lui mai mare: vroiam să fiu fără grijă, aşa cum sunt senini îngerii, nelucrând, ci slujindu-i neîncetat lui Dumnezeu.
Şi şi-a dat jos cămaşa ieşind în pustie, iar după o săptămână s-a întors la fratele lui. Când a bătut la uşă, l-a auzit zicând, până să deschidă:
– Cine eşti?
– Sunt Ioan, fratele tău.
– Ioan s-a făcut înger şi nu mai e cu oamenii.
– Eu sunt – l-a rugat el.
Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se amărască până dimineaţa. Apoi i-a deschis, zicându-i:
– Eşti om, trebuie să lucrezi iar ca să mânci.
– Iartă-mă, s-a căit el.

3
A spus avva Ioan Colobós: dacă vrea un împărat să ia o cetate duşmană, întâi stăpâneşte apa şi hrana, şi astfel duşmanii pierind de foame i se supun. Astfel şi patimile cărnii, dacă trăieşte omul în post şi flămânzire, vrăjmaşii se vlăguiesc împotriva sufletului său.

4
A spus avva Ioan Colobós: cel care înfulecă pe săturate şi vorbeşte cu un copil a şi curvit în gând cu el.

5
A mai spus: mergând pe drumul spre Sketis cu ceva funie împletită, cămilarul vorbind mă aţâţa la mânie, şi lăsând marfa am fugit.

6
Altă dată la seceriş a auzit un frate vorbind mânios cu altul, şi zicând: ah, şi tu! Şi lăsând secerişul, a fugit avva.

7
S-au nimerit unii bătrâni la Sketis, mâncând împreună, şi avva Ioan cu ei. Şi s-a ridicat un preot mare ca să toarne apă mesenilor, dar n-a vrut nici unul să primească de la el, decât Ioan Colobós. Ei s-au minunat şi i-au spus:
– Cum tu, fiind cel mai mărunt, ai cutezat să fii slujit de preot?
– Eu când mă ridic să torn apă, mă bucur să ia toţi, ca să am răsplată; şi nu de asta am luat, ca să ia el răsplată, ci ca să nu se mâhnească pentru că nu primeşte nimeni de la el.

8
Când şedea odată dinaintea bisericii, l-au înconjurat fraţii şi-l întrebau despre gândurile lor. Şi iată că unul dintre bătrâni, ros de invidie, îi spuse:
– Ulciorul tău, Ioane, e plin de otravă.
– Aşa e, avvo. Ai spus aşa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?

9
Spuneau părinţii că, mâncând fraţii împreună la o pomană91(agape, ospăţ dat din milostenie, nu neapărat pentru pomenirea cuiva.), a râs un frate la masă. Văzându-l a plâns avva Ioan, zicând: ce o fi în inima fratelui, de a râs când trebuia mai curând să plângă, devreme ce mâncă de pomană?

10
Au venit unii fraţi să-l încerce, căci nu-şi lăsa gândul să rătăcească, nici nu vorbea lucruri lumeşti. Şi i-au spus:
– Mulţumim lui Dumnezeu, că a plouat mult anul acesta, şi s-au adăpat curmalii de au dat lăstari, iar fraţii îşi găsesc de lucru.
– Aşa şi cu Duhul Sfânt: când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc92(Se regenerează.) şi dau mlădiţe în frica lui Dumnezeu.

11
Ziceau despre el că a făcut odată funie pentru două coşuri, şi a împletit-o pe toată într-unul singur, şi nu şi-a dat seama, până nu a ajuns la perete, căci cugetul lui se îndeletnicea cu contemplarea.

12
A zis avva Ioan: eu sunt ca cel care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre el; şi când nu le poate ţine piept, urcă în copac şi scapă; aşa şi eu: şed în chilia mea şi privesc gândurile rele deasupra mea: şi când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la Dumnezeu prin rugăciune şi scap de duşman.

13
Zicea avva Pimen despre avva Ioan Colobós că se rugase lui Dumnezeu, şi a luat patimile de la el şi a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:
– Mă văd netulburat şi fără nici un război.
– Mergi, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi vină război şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.
Atunci s-a rugat, şi venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire93(hypomonê, răbdare şi rezistenţă.) în războaie.

14
A spus avva Ioan, că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, şi a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luaţi aripi de foc şi veniţi spre mine. Şi doi au luat, şi au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, şi plângea cu amar şi striga. Dar apoi i s-au dat şi lui aripi, nu de foc, ci slabe şi neputincioase; şi a trecut cu osteneală căzând şi ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Aşa şi neamul de oameni de acuma, şi dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe şi neputincioase.

15
L-a întrebat un frate pe avva Ioan: cum sufletul meu rănit nu se ruşinează să-şi ponegrească aproapele? Iar bătrânul i-a zis o pildă despre ponegrire: era un om sărac, şi avea nevastă; şi a văzut şi alta plăcută, şi a luat-o. Amândouă erau goale. Fiind sărbătoare undeva, l-au rugat: ia-ne cu tine. Şi le-a luat, punându-le într-un chiup, apoi s-a urcat pe o corabie, mergând în acel loc. Când s-a făcut arşiţă şi oamenii s-au tras la răcoare să se odihnească, s-a uitat una din ele, şi, nevăzând pe nimeni, a sărit pe gunoi şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ca un şorţ şi mergea fără păs94(meta parrêsias, cu dezinvoltură.). Iar cealaltă stând goală înăuntru, zicea: uite, curvei nu i-e ruşine să umble goală. Scos din fire, bărbatul îi zise: nemaipomenit! ea cel puţin îşi acoperă ruşinea; tu eşti cu totul goală, şi nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa.
Tot aşa şi cu ponegrirea.

16
A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraş şi avea mulţi ibovnici. Şi a venit la ea un om de vază, i-a zis: făgăduieşte-mi că te vei cuminţi, şi eu te iau de soţie. Ea i-a făgăduit. Şi a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui şi el află, ne pedepseşte. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; şi va recunoaşte fluieratul, coborând la noi, şi n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, şi-a astupat urechile şi s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică şi a zăvorât uşile.

17
Pe când urca odată avva Ioan de la Sketis cu alţi fraţi, au rătăcit drumul, că era noapte. Fraţii i-au zis:
– Ce să facem, avvo, că fratele a rătăcit drumul? Nu cumva să murim rătăciţi.
– Dacă îi spunem, se mâhneşte şi i se face ruşine. Uite, mă prefac eu bolnav, şi zic „nu mai pot călători, ci rămân aici până dimineaţa“.
Aşa a şi făcut. Ceilalţi ziseră: nu mergem nici noi, ci şedem cu tine.
Şi au şezut până dimineaţa, şi nici pe frate nu l-au smintit95(ouk eskandalisan, nu l-au contrariat.).

18
Era un bătrân la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la avva Ioan să-l întrebe despre uitare. Şi a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, şi a uitat ce-i spusese avva Ioan. Şi a venit iar să-l întrebe; şi a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, şi ducându-se aşa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân şi i-a zis:
– Ştii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.
– Mergi, aprinde un opaiţ. El a aprins, şi i-a zis iar:
– Adă şi altele şi aprinde-le de la el.
Aşa a şi făcut. Şi îi zise avva Ioan bătrânului:
– I s-a întâmplat ceva opaiţului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?
– Nu.
– Aşa şi cu Ioan. Dacă ar veni toată lumea din Sketis la mine, nu mă împiedică de la harul lui Hristos. De aceea, când vrei, vino fără şovăială.
Şi astfel prin răbdarea amândurora, a luat Dumnezeu uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din Sketis, să dea râvnă celor atacaţi şi să se silească pe sine înşişi să se câştige unii pe alţii spre bine.

19
L-a întrebat un frate pe avva Ioan:
– Ce să fac, că adesea vine fratele să mă ia la muncă, şi eu sunt plăpând şi slab, şi obosesc la lucru. Şi cu porunca ce fac?
– Cáleb i-a spus lui Iosua: aveam patruzeci de ani când ne-a trimis Moise robul Domnului din pustie pe mine şi pe tine în pământul acesta; şi acum am optzeci şi cinci de ani96(Iosua 14, v. 7 şi v. 11.), şi încă pot să intru şi să ies din luptă. Aşa şi tu, dacă poţi intra şi ieşi din luptă, hai. Dacă nu poţi face aşa, şezi în chilia ta plângându-ţi păcatele. Şi dacă te găsesc plângând, nu te vor sili să ieşi.

20
A spus avva Ioan:
– Cine l-a vândut pe Iosif?
A răspuns un frate:
– Fraţii lui.
– Ba nu – smerenia lui l-a vândut. Căci putea să tăgăduiască şi să spună „sunt fratele lor“97(Facere 37, 36.). Dar tăcând, din pricina smereniei lui s-a lăsat vândut. Şi smerenia l-a făcut cârmuitor al Egiptului.

21
A spus avva Ioan: lăsând povara cea uşoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.

22
Tot el a spus: smerenia şi frica de Dumnezeu sunt mai presus de toate virtuţile.

23
Tot el şedea odată în biserică, şi a gemut, neştiind că e cineva înapoia lui. Dându-şi seama, făcu metanie zicând: iartă-mă, avvo; încă nu am învăţat.

24
Tot el i-a zis ucenicului său: să-l cinstim pe Unul, şi toţi ne vor cinsti pe noi; dacă-l vom nesocoti pe unul, adică Dumnezeu, toţi ne vor dispreţui, şi mergem către pierzare.

25
Se zicea despre avva Ioan, că a mers la biserică la Sketis. Şi auzind cearta unor fraţi, s-a întors la chilia lui, şi a intrat în ea numai după ce a ocolit-o de trei ori. Văzându-l câţiva fraţi, s-au mirat de ce făcuse aşa, şi au venit de l-au întrebat. El le spuse: îmi erau pline urechile de cearta lor; am dat ocol ca să le curăţ. Şi aşa intru cu cugetul liniştit în chilia mea.

26
A venit odată un frate la chilia avvei Ioan seara, grăbit să se întoarcă. Cum vorbeau ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, şi nu şi-au dat seama. El a ieşit să-l petreacă, şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaptelea98(Adică pe la ora 13 la prânz.). Atunci l-a poftit înăuntru de a mâncat, şi aşa a plecat.

27
Spunea avva Ioan: temniţă este să şezi în chilie şi să-ţi aminteşti de Dumnezeu pururea. Asta înseamnă „în temniţă am fost şi aţi venit la mine“.99(Matei 25, 36.)

28
A mai zis: cât de puternic e leul, şi din pricina pântecelui său cade în capcană şi toată puterea lui se smereşte.

29
Mai zicea: mâncau părinţii la Sketis pâine cu sare, zicând: să nu ne lăcomim la pâine şi sare. Şi aşa erau puternici la lucrul lui Dumnezeu.

30
A venit un frate să ia coşuri de la avva Ioan. El a ieşit, zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşuri, avvo.
Intrând să ia, a uitat şi s-a aşezat să împletească. Atunci el bătu iar. El a ieşit zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşurile, avvo.
Şi l-a luat de mână, trăgându-l înăuntru, şi i-a zis:
– Dacă vrei coşuri, ia şi du-te, că eu n-am vreme.

31
A venit odată un cămilar, să-i ia lucrurile şi să se ducă altundeva. El a intrat să-i aducă împletitură, dar a uitat, având mintea întinsă spre Dumnezeu. Atunci cămilarul a bătut iar la uşă, stingherindu-l, şi iar a intrat avva Ioan uitând. Bătând cămilarul şi a treia oară, a intrat zicând: funie, cămilă; funie, cămilă. (Şi acestea zicea, ca să nu uite).

32
Duhul lui clocotea100(Romani 12, 11.). A venit cineva la el, lăudându-i lucrul, că împletea funie, dar el tăcea. Atunci celălalt iar a pornit cuvânt, dar el tăcea. În al treilea rând, îi spuse celui venit: de când ai intrat aici, l-ai luat pe Dumnezeu de la mine.

33
A venit unul dintre bătrâni la chilia avvei Ioan, şi l-a găsit dormind, şi îngerul alăturea, răcorindu-l101(ripizonta, făcându-i vânt cu evantaiul.). Şi văzând, a plecat. Când s-a ridicat, i-a zis ucenicului său:
– A venit cineva pe când dormeam?
– Da, bătrânul cutare.
Şi a cunoscut avva Ioan că bătrânul era pe măsura lui, devreme ce văzuse îngerul.

34
Avva Ioan Colobós a zis: eu vreau ca omul să se împărtăşească din toate virtuţile. Deci în fiecare zi sculându-se dimineaţa, să înceapă din nou înfăptuirea fiecărei virtuţi şi a fiecărei porunci a lui Dumnezeu, cu cea mai mare răbdare, cu frică şi cu îndelungă răbdare, cu dragostea lui Dumnezeu, cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, cu răbdarea necazului inimii, cu pază, cu multă rugăciune şi cu priveghere, cu gemete, cu curăţia limbii şi paza ochilor, fără mânie când eşti nesocotit, împăciuitor, nerăsplătind răul cu rău, neluând seama la căderile altora, fără să te compari pe tine cu alţii, fiind mai prejos decât toată făptura, lepădat de materie şi de cele trupeşti, pe cruce, în luptă, întru sărăcia cu duhul, cu plănuire102(proairesis, plan, rânduială, proiect.) şi cu nevoinţă duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi lacrimi, cu luptă, cu discernământ, cu curăţia minţii, cu împărtăşiri folositoare; în tihna muncii, în privegherile de noapte, în sete şi foame, în frig şi goliciune, în nevoi, închizându-ţi mormântul, ca şi cum ai fi şi murit, gândindu-te că moartea îţi e aproape în tot ceasul.

35
Ziceau despre avva Ioan, că atunci când venea de la seceriş, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.

36
A spus unul dintre părinţi despre el: cine este Ioan? că a atârnat, cu smerenia lui, tot Schitul de degetul său mic.

37
L-a întrebat unul din părinţi pe avva Ioan Colobós: ce este monahul? El spuse: osteneală, căci monahul se osteneşte în orice lucrare. Aşa este monahul.

38
A spus avva Ioan Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte“. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi“.
A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la Dumnezeu cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa“103(Luca 14, 11.).

39
Zicea avva Ioan Colobós:
– Nu se poate clădi casă de sus în jos, ci de la temelie în sus.
– Adică?
– Temelia este aproapele, ca să-l câştigi, şi acest lucru e cel dintâi, că de el atârnă toate poruncile lui Hristos.

40
Se spunea despre avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la Sketis. Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Ioan Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, tocmeşte cele ce o privesc.
Avva Ioan s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:
– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.
– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.
Slujitorii ei i-au zis rânjind:
– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?
– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?
Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:
– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare.
Împodobindu-se îi zise:
– Vrei să-l chemi?
Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva Ioan a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:
– De ce-l învinuieşti pe Hristos, de ai ajuns aici?
Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva Ioan şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:
– Avvo, de ce plângi?
El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:
– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?
– Este căinţă, avvo?
– Da.
– Du-mă unde vrei.
– Hai să mergem.
Şi ea se ridică, urmându-l. Avva Ioan văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:
– Culcă-te aici.
Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.

Categoria: Patericul egiptean

Cautare: