Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu I :: Filocalia

Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu I :: Filocalia - vol. II

Ale celui dintre sfinti, Parintele nostru.
Maxim Marturisitorul
Cele doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu
si iconomia Fiului lui Dumnezeu
Suta intaia

1. Dumnezeu este unul, fara de inceput, necuprins, avand toata puterea de-a exista. El exclude pe "cand" si "cum", intrucat e cu totul inaccesibil si nu poate fi cuprins de nici una dintre fapturi, prin vreo descoperire fiintiala a Sa.

2. Dumnezeu nu este in si pentru Sine insusi (cat ne este cu putinta sa stim) nici inceput nici mijloc, nici sfarsit, nici altceva din cele ce sunt cugetate in chip natural ca existand dupa El. Caci este nedeterminat, nemiscat si infinit, ca Cel ce e infinit mai presus de toata fiinta, puterea si lucrarea (realizarea).

3. Toata fiinta, purtandu-si in sine determinarea proprie, este izvorul (principiul, inceputul) miscarii sale, ce se cugeta existand in ea in mod virtual. Toata miscarea naturala spre realizarea unei lucrari presupune inainte de ea fiinta; dar pe de alta parte, fiind cugetata ca fiinta lucrarii, ea detine locul de mijloc, aflandu-se in chip natural intre amandoua, ca intermediara. Si toata lucrarea (realizarea), definita dupa sensul ei natural, este sfarsitul miscarii fiintiale, ce e cugetata ca aflandu-se inainte de aceea.

4. Dumnezeu nu este fiinta, in sens de fiinta pur si simplu, sau de fiinta determinata in oarecare fel, ca sa fie si principiu (inceput, izvor), nici putere, in sens de putere pur si simplu, sau de putere in oarecare fel determinata, ca sa fie si mijloc, nici lucrare (realizare), in sens de lucrare pur si simplu, sau de lucrare in oarecare fel determinata, ca sa fie si sfarsit al miscarii fiintiale, gandita ca existand mai inainte ca virtualitate. Ci este entitate de viata facatoare si suprafiintiala; si temelie de putere facatoare si mai presus de toata puterea; si aptitudine lucratoare si fara de sfarsit;" scurt vorbind, e entitate facatoare a toata fiinta."

5. Inceputul (principiul), mijlocul si sfarsitul sunt insusirile celor pe care le imparte timpul;" ba ar putea zice cineva, fara sa greseasca, ca sunt ale celor privite la un loc in veac. Caci timpul, avand miscarea masurata, se circumscrie prin numar: iar veacul, fiind cugetat in existenta lui impreuna cu categoria lui "cand" (cu timpul), implica intervalul, intrucat isi are un inceput al existentei. Iar daca timpul si veacul nu sunt fara de inceput, cu atat mai mult cele cuprinse in ele.

6. Dumnezeu este cu adevarat si pururea Unul si singur dupa fire, cuprinzand in Sine, in tot chipul toata existenta propriu zisa, ca Unul ce, propriu zis, e mai presus chiar si decat existenta. Iar daca e asa, Cel ce are existenta propriu zisa nu are nici cand si nici unde nimic din al celor ce se spun ca exista. Prin urmare, nimic din ceea ce este dupa fiinta deosebit nu poate fi cugetat impreuna ca El din veci: nici veac, nici timp, nici ceva din cele ce se petrec in acestea. Caci nu se pot intruni laolalta niciodata ceea ce este propriu zis si ceea ce nu exista in mod propriu.

7. Nici un inceput, nici un mijloc si nici un sfarsit nu exclud insusirea de-a atarna, prin relatie, de altceva, Dumnezeu insa, fiind de infinite ori infinit cu totul mai presus de orice relatie, ca drept cuvant nu e nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit, si peste tot nici altceva din acelea in care poate fi privit vreun predicat al relatiei fata de ceva.

8. Toate existentele se numesc inteligibile, intrucat principiile cunoasterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu, insa, e numit neintelesul, pentru ca e crezut numai ca exista, pe baza celor ce pot fi intelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi intelese nu se compara cu El in nici un chip.

9. Cunostintele lucrurilor isi au ratiunile proprii, impreunate in mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc in chip natural definitia lor. Dumnezeu insa este crezut numai ca exista, pe baza ratiunilor din lucruri. Dar El daruieste celor evlaviosi o credinta in existenta Lui, mai intemeiata decat orice demonstratie. Caci credinta este o cunostinta adevarata, intemeiata pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte si de ratiune.

10. Inceputul (principiul), mijlocul si sfarsitul existentelor este Dumnezeu ca Cel ce le face, dar nu celelalte, prin cate le numim. Este inceput, ca Facator; mijloc, ca Proniator, si sfarsit ca Cel ce le circumscrie. Caci "din El, zice, si prin El si spre El sunt toate".

11. Nu este suflet rational mai cinstit dupa fiinta decat alt suflet rational. Caci Dumnezeu Cel bun, facand tot sufletul dupa chipul Sau, il aduce la existenta inzestrat cu capacitatea de-a se misca prin sine. Dar fiecare prin hotarare libera isi alege de bunavoie cinstea, sau isi agoniseste prin fapte necinstea.

12. Dumnezeu este, precum s-a scris, "Soarele dreptatii", revarsand peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotararea libera a voii lui sau ca ceara, prin iubirea fata de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pamantesti. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se inmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pamant si de lume, indemnat fiind de Dumnezeu si impotrivindu-se, prin hotararea voii sale, se invartoseaza ca lutul si se impinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se inmoaie ca ceara si primind formele si intiparirile dumnezeiesti, se face lacasul lui Dumnezeu in duh.

13. Cel ce si-a luminat mintea cu intelesurile dumnezeiesti si si-a obisnuit ratiunea sa-L laude pe Facator neincetat prin cantari dumnezeiesti, iar simtirea si-a sfintit-o prin imagini curate, acela adauga la bunatatea naturala a "chipului" bunatatea voita a "asemanarii" cu Dumnezeu.

14. Isi pazeste cineva sufletul fara pata pentru Dumnezeu, daca se sileste sa-si indrepte cugetarea numai spre Dumnezeu si spre insusirile Lui, sa-si faca ratiunea talmacitoare dreapta a virtutilor si sa-si deprinda simturile sa priveasca si sa-si imagineze in chip evlavios lumea vazuta si cele din ea, vestind sufletului maretia ratiunilor din ele.

15. Dumnezeu, care ne-a slobozit pe noi din robia amara a dracilor ce ne asupreau, ne-a daruit ca jug iubitor de oameni si cinstitor de Dumnezeu smerita cugetare. Prin aceasta se imblanzeste toata puterea draceasca, se zideste tot binele in cei ce au ales-o si se pazeste nevatamat.

16. Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereste; cel ce se smereste se imblanzeste, dobandind deprinderea de a-si linisti miscarile cele potrivnice firii ale iutimii si poftei; cel bland pazeste poruncile; iar cel ce pazeste poruncile se curateste; cel ce s-a curatit, se lumineaza; iar cel ce s-a luminat se invredniceste sa se salasluiasca in camara tainelor cu Mirele-Cuvantul.

17. Precum plugarul, cautand un loc potrivit unde sa rasadeasca niscai pomi salbatici, da peste o comoara neasteptata, la fel cel ce se nevoieste cu cuget smerit si neprefacut si cu suflet curatit de hatisul celor pamantesti, asemenea preafericitului Iacob, intrebat fiind de tatal despre modul in care a ajuns la cunostinta ("Cum ai aflat aceasta asa de repede, fiule?"), raspunde zicand: "Fiindca mi-a dat-o Domnul Dumnezeu inainte". Caci atunci cand Dumnezeu ne da din intelepciunea Sa vederile intelepte fara osteneala noua care nu ne-am asteptat, sa socotim ca am aflat asa deodata o comoara. Fiindca nevoitorul (ascetul) incercat este si el un plugar duhovnicesc, care transplanteaza contemplatia indreptata spre cele vazute de simturi, ca pe un pom salbatic, in pamantul celor spirituale, unde afla, ca pe o comoara, descoperirea prin har a intelepciunii din lucruri.

18. Cunostinta vederilor dumnezeiesti, venindu-i nevoitorului, care nu se asteapta, deodata, pentru smerenia lui, frange rationamentul celui ce o cauta prin aceasta cu osteneala si cu durere, ca sa se mandreasca cu ea, dar nu o afla, si naste in cel nebun pizma desarta impotriva fratelui si gand de ucidere, impreuna cu multa intristare, fiindca e lipsit de ingamfarea din laude.

19. Cei ce cauta cunostinta cu osteneala si nu reusesc, nu izbutesc sau din pricina necredintei, sau poate pentru ca planuiesc sa se ridice prosteste cu cearta impotriva celor ce cunosc, ca norodul de odinioara impotriva lui Moise. De acestia zice Legea cu dreptate ca "grabindu-se oarecare, s-au suit in munte si a iesit Amoreul cel ce locuia in muntele acela si i-a zdrobit pe ei". Caci e sigur ca cei ce se imbraca in chipul virtutii, ca sa se faleasca, nu numai ca nu vor reusi in viclesugul lor impotriva evlaviei, ci vor fi zdrobiti de constiinta.

20. Cel ce doreste cunostinta pentru a se fali cu ea si nu o dobandeste, sa nu pizmuiasca pe aproapele, nici sa se intristeze, ci sa-si faca pregatirea in vecinatatea ei, precum s-a randuit; adica sa se osteneasca intai cu faptele in trup, spre a pregati sufletul pentru cunostinta.

Categoria: Filocalia - vol. II

Cautare: