Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu V :: Filocalia

Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu V :: Filocalia - vol. II

81. Pana nu am iesit, in chip curat, cu intelegerea din fiinta noastra si a tuturor celor ce sunt dupa Dumnezeu, inca n-am dobandit deprinderea staruintei neclintite in virtute. Dar cand vom dobandi aceasta vrednicie prin iubire, vom cunoaste puterea fagaduintei dumnezeiesti. Caci trebuie sa credem ca cei vrednici staruiesc sa ramana neclintiti acolo unde mintea si-a inradacinat de mai inainte prin iubire puterea sa. Deci cel ce n-a iesit din sine si din toate cate pot fi gandite in orice fel si nu s-a statornicit in tacere mai presus de intelegere (cugetare) nu poate fi cu totul slobod de schimbare.

82. Orice act de cugetare cuprinde mai multe lucrari, sau cel putin doua. Caci este o relatie care mijloceste intre doua capete, legandu-le intreolalta: pe cel ce cugeta si ceea ce e cugetat. La randul lor nici una din acestea nu e simpla. Caci cel ce cugeta este un suport care poseda puterea de a cugeta. Iar ceea ce e cugetat este un suport sau intr-un suport, adica o substanta cu posibilitatea de a fi cugetata. Caci nu exista ceva din cele create, care sa fie prin sine sau substanta, sau cugetare simpla, ca sa fie astfel o unitate neimpartita.

Dar Dumnezeu, daca ii spunem fiinta (substanta), nu are unita cu sine in chip natural posibilitatea de a fi cugetat, ca sa fie compus; iar daca ii zicem cugetare, nu are in chip natural ca suport o fiinta (substanta) capabila de cugetare. Ci Dumnezeu este dupa fiinta insasi cugetare si intreg, cugetare si numai cugetare; si dupa cugetarea insasi este fiinta si intreg, fiinta si numai fiinta si intreg este mai presus de fiinta, si intreg mai presus de cugetare, deoarece este unitate neimpartita, fara parti si simpla. Prin urmare cel ce mai cugeta in vreun fel oarecare inca n-a iesit din dualitate. Iar cel ce a parasit cugetarea cu totul a ajuns intrucatva in unitate, lepadand, prin depasire suprema, puterea de a cugeta (de a intelege).

83. Intre cele multe domneste diversitate, neasemanare si deosebire. Dar in Dumnezeu, care este cu adevarat unul si singur, este numai identitate si simplitate. Deci nu este lucra cuminte sa ne apropiem de contemplarea lui Dumnezeu. inainte de a ie vi din cele multe. O arata aceasta Moise, care infige intai conul cugetarii in afara de tabara si abia dupa aceea intra in convorbire cu Dumnezeu. Caci este primejdios a incerca sa exprimi pe cel negrait prin cuvantul rostit. Pentru ca orice cuvant rostit este o dualitate sau si mai mult. Iar a contempla pe Cel ce este. tara grai. numai cu sufletul e tot ce e mai bun. Caci Acela este o unitate neiinpanita si nu o niuluplititate. Arhiereul caruia i s-a randuit sa intre abia o data pe an in Sfanta Sfintelor. inauntrul catapetesmei. arata si el ca numai acela trebiue sa se apropie, cu mintea dezbracata si golita, de inchipuirile referitoare la Dumnezeu, care a trecut prin curte si prin Sfanta si a ajuns la Sfanta Sfintelor, adica acela care a lasat in urma toata firea celor sensibile si inteligibile si s-a facut curat de tot ce este propriu lucrurilor care se nasc si pier.

84. Marele Moise, infigand afara de tabara cortul sau, adica fixand afara de cele vazute vointa si cugetarea sa, incepe sa se inchine lui Dumnezeu. Apoi intrand in intuneric, adica in locul lipsit de forma si de materie al cunostintei, ramane acolo initiindu-se in sfintele randuieli.

85. Intunericul este starea fara forma, fara materie si fara trup, care are cunostinta modelelor lucrurilor. Cel ce ajunge inlauntrul ei, ca un alt Moise, contempla cu firea muritoare cele nevazute. Prin aceasta, zugravind in sine frumusetea dumnezeiestilor virtuti ca pe un desen usor de imitat, in care se rasfrange frumusetea originara, coboara, infatisandu-se pe sine celor ce vor sa-i imite virtutea si aratand prin aceasta dragostea de oameni si belsugul harului de care s-a impartasit.

86. Cei ce se ocupa fara pata cu filosofia cea dupa Dumnezeu afla cel inai mare castig din stiinta ei: sa nu-si mai schimbe aplecarea voii deodata cu lucrurile, ci cu tarie statornica sa si-o potriveasca fara sovaire dupa ratiunile vinutii.

87. Cei ce ne-am botezat prin Duh in cea dintai nestricaciune a hu Hristos dupa trup asteptam in duh nestricaciunea cea de pe urma a Lui. pazind prin staruinta in fapte bune si prin mortificarea de bunavoie, pe cea dintai nepatata. Dintre cei ce o au pe aceasta^ nici unul nu se teme de pierderea bunurilor pe care le are.

88. Voind Dumnezeu sa trimita celor de pe pamant harul virtutii dumnezeiesti din cer. pentru mila Sa cea catre noi. a pregatit simbolic cortul sfant si toate cele din eL care este rasfrangere, un chip si o imitare a intelepciunii.

89. Harul Noului Testament era ascuns tainic in litera Vechiulul. De aceea zice Apostolul ca "legea este duhovniceasca". Prin urmare Legea dupa litera se invecheste, imbatraneste si inceteaza: dar dupa duh e totdeauna tanara si lucratoare.377 Caci harul niciodata nu se invecheste.

90. Legea este umbra Evangheliei; iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintai opreste savarsirea celor rele; cea de a doua porunceste faptele cele bune.

91. Intreaga Sfanta Scriptura zicem ca se imparte "in trup si in duh, fiind ca un om duhovnicesc. Cel ce zice, asadar, ca cuvantul Scripturii este trup, iar intelesul ei duh sau suflet, nu pacaluieste fata de adevar. Dar intelept este cu adevarat cel ce lasa la o parte ceea ce e stricacios si se alipeste intreg de ceea ce e nestricacios.

92. Legea este trupul omului duhovnicesc, care este Sfanta Scriptura; Proorocii sunt simtirea (perceptia simtuala); Evanghelia, sufletul mintal care lucreaza prin trupul legii si prin simtirea Proorocilor si prin aceste lucrari isi arata puterea ei.

93. Legea era umbra, iar Proorocii icoana bunurilor dumnezeiesti si duhovnicesti din Evanghelie. Evanghelia insa ne-a aratat prin litere insusi adevarul venit la noi, preumbrit prin Legea si preinchipuit prin Prooroci.

94. Cel ce implineste legea prin viata si purtare pune capat numai urmarilor pacatului, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor nerationale, si se multumeste cu atata pentru mantuire, din pricina prunciei lui duhovnicesti.

95. Cel calauzit de cuvantul proorocesc, pe langa lepadarea lucrarii patimilor, scoate de la sine si invoirile cu ele, aflatoare in suflet, ca nu cumva, retinandu-se cu ceea ce e inferior, adica cu trupul, de la pacat, sa uite sa se retina si cu ceea ce e superior, adica cu sufletul si sa-l savarseasca din belsug.

96. Cel ce imbratiseaza din inima viata evanghelica a taiat de la sine si inceputul si sfarsitul pacatului si cultiva toata virtutea cu fapta si cu cuvantul si cu ratiunea. Acesta aduce jertfe de lauda si de marturisire, scapat de toata supararea lucrarii patimilor si slobod de lupta mintii impotriva lor. El nu mai are decat placerea nesaturata a nadejdii bunurilor viitoare, care-i nutreste sufletul.

97. Celor ce se indeletnicesc cu mai multa sarguinta cu dumnezeiestile Scripturi, Cuvantul Domnului le apare in doua forme: intr-una comuna si mai simpla, care e vazuta de cei multi, potrivit cu ceea ce s-a scris: "L-am vazut pe El si n-avea nici chip nici frumusete", iar in alta mai ascunsa si numai de putini cunoscuta, de cei ce au devenit ca sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan, inaintea carora Domnul s-a schimbat la fata, imbracandu-se in slava care a biruit simturile. Dupa aceasta este "mai frumos la infatisare ca fiii oamenilor". Dintre aceste doua forme, cea dintai se potriveste celor incepatori; a doua e pe masura celor desavarsiti in cunostinta, atata cat este cu putinta oamenilor. Cea dintai este icoana primei veniri a Domnului, la care se refera litera Evangheliei si care curateste prin patimiri pe cei de pe treapta fapturii; a doua este preinchipuirea celei de a doua veniri intru slava, la care se refera duhul Evangheliei si care preface prin intelepciune pe cei de pe treapta cunoasterii, ridicandu-i la starea de indumnezeire. Acestia, in temeiul schimbarii la fata a Cuvantului in ei, oglindesc cu fata descoperita slava Domnului.

98. Cel ce rezista neclintit in lupte si necazuri pentru virtute are in sine lucratoare cea dintai venire a Cuvantului, care-l curateste de toata pata. Iar cel ce si-a mutat mintea prin contemplatie in starea ingerilor are in el puterea celei de a doua veniri, care lucreaza in el nepatimirea, ca sa nu poata fi biruit.

99. Simtirea intovaraseste pe cel ce se afla pe treapta fapuirii si care dobandeste virtutile prin osteneala; iar lipsa de simtire pe cel ce se afla pe treapta cunoasterii, care si-a retras mintea de la trup si de la lume, indreptandu-si-o spre Dumnezeu. Cel dintai, luptandu-se prin faptuire sa-si desfaca sufletul de legaturile afectiunii naturale fata de trup, isi simte dispozitia voii continuu atinsa de dureri. Dar cel ce a smuls piroanele acestei afectiuni, prin contemplatie nu mai este retinut de nimic, facandu-se curat de tot ce-l facea sa patimeasca si sa fie stapanit de catre cei ce voiau sa-l biruiasca.

100. Mana data lui Israel in pustie este Cuvantul lui Dumnezeu, care harazeste toata placerea duhovniceasca celor ce-l mananca si se potriveste cu orice gust, dupa deosebirea poftelor celor ce-L mananca. Caci are calitatea oricarei mancari duhovnicesti. De aceea celor ce s-au nascut de sus, din samanta nestricacioasa prin Duh, li se face lapte duhovnicesc neinselator: celor slabiti leguma care reface puterea suferinda a sufletului: celor care prin deprindere si-au exercitat simturile sufletului in deosebirea binelui de rau se da pe Suie ca mancare vartoasa. Dar Cuvantul lui Dumnezeu are si alte puteri nemarginite, pe care nu le poate incapea nimeni in veacul de aici. Cand insa moare cineva si se face vrednic sa fie asezat peste multe sau peste toate, va pimi si acele puteri ale Cuvantului, toate sau unele din ele, fiindca a fost aici credincios peste putine. Caci orice culme a darurilor dumnezeiesti date noua aici, este de tot mica si smerita in asemanare cu cele viitoare.

Categoria: Filocalia - vol. II

Cautare: