Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu X :: Filocalia

Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu X :: Filocalia - vol. II

81. Inima curata poate se numeste aceea care nu mai are in nici un fel nici o miscare naturala spre nimic. In aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desavarsita, isi inscrie legile Sale ca intr-o tablita bine netezita.

82. Inima curata este aceea care isi infatiseaza memoria sa lui Duinnezeu cu totul fara forma si fara chip, gata sa se lase insemnata numai de intiparirile Lui, prin care obisnuieste sa se faca aratate.

83. Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfintii, dupa cuvantul: "Iar noi avem mintea lui Hristos", nu vine in noi ca sa ne lipseasca de puterea noastra mintala, nici ca sa intregeasca mintea noastra, ci ca sa lumineze, prin calitatea ei, puterea mintii noastre si sa o duca la aceeasi lucrare cu a Lui. Caci mintea lui Hristos eu zic ca o are cel ce cugeta ca El si prin toate il cugeta pe El.

84. Trup al lui Hristos ni se zice ca suntem, dupa cuvantul: "Iar noi suntem trupul lui Hristos si madulare in parte", nu fiindca ne-am lipsi de trupurile noastre si neam face trupul Lui, nici fiindca Acela s-ar preschimba in noi dupa ipostas, sau s-ar taia in madulare, ci fiindca lepadam stricaciunea pacatului, dupa asemanarea trupului Domnului. Caci precum Hristos era dupa fire om fara de pacat, avand trup si suflet, asa si noi, cei ce-am crezut in El si ne-am imbracat in El in duh, putem fi pnn voia libera fara de pacat in El.

85. In Scriptura sunt veacuri temporale, apoi de acelea care cuprind sfarsitul altor veacuri, dupa cuvantul: "Ci acum la sfarsitul veacurilor" si urmatoarele. Si iarasi alte veacuri, slobode de natura temporala, dupa veacul din timpul de fata, care e la sfarsitul veacurilor, potrivit cuvantului: "Ca sa se arate in veacurile ce vor veni bogatia Lui covarsitoare" si cele urmatoare. Mai aflam in Scriptura si nume de veacuri trecute,prezente si viitoare. Iar unele veacuri sunt veacuri ale veacurilor: apoi e veacul veacului, timprii vesnice si neamuri legate de veacuri. Nu vom spune acum ce vrea sa indice Scriptura prin veacuri temporale, ce prin timpuri si neamuri vesnice, care sunt simplu veacurile si care veacurile veacurilor ce este veacul si ce veacul veacului. Caci daca am face-o aceasta, am lungi mult peste intentie cuvantul nostru. De aceea vom lasa celor iubitori de invatatura sa cerceteze acestea si ne vom intoarce la scopul pentru care am scris acestea.

86. Stim ca, dupa Scriptura, este ceva mai presus de veacuri. Ca este aceasta, a spus-o Scriptura. Dar ce este aceasta nu a aratat. Se zice adica in ea: "Domnul imparateste in veac si dupa aceea". Deci este ceva mai presus de veacuri: imparatia adevarata a lui Dumnezeu. Caci nu e ingaduit a spune ca imparatia lui Dumnezeu a inceput, sau ca ea cade sub veacuri si timpuri. Iar aceasta credem ca este mostenirea celor ce se mantuiesc, lacasul si locul lor, precum ne invata cuvantul cel adevarat; ea e tinta celor ce sunt miscati de dorinta spre ultimul lucru dorit si la care ajungand, primesc incetarea oricarei miscari, intrucat nu mai este vreun timp sau vreun veac pe care trebuie sa-l strabata. Caci ei au ajuns dupa toate la Dumnezeu, care este inainte de toate veacurile si la care nu poate ajunge firea veacurilor.

87. Cata vreme este cineva in viata aceasta, chiar de ar fi desavarsit dupa starea de aici si in fapte si in contemplatie, are numai in parte cunostinta, proorocia si arvuna Duhului, dar nu plinatatea insasi. Dar cand va ajunge, dupa ispravirea veacurilor, la sfarsitul desavarsit, cand se va arata celor vrednici fata catre fata insusi Adevarul de sine statator, nu va mai avea numai o parte din plinatate, ci va primi prin impartasire insasi plinatatea harului. "Caci vom ajunge toti, zice Apostolul (adica cei mantuiti) la starea barbatului desavarsit, la masura plinatatii lui Hristos" in care sunt "ascunse comorile stiintii si ale intelepciunii". Aratandu-se aceasta, ceea ce e din parte va inceta.

88. Intreaba unii cum va fi starea celor ce se invrednicesc de desavarsire in imparatia lui Dumnezeu?
Va fi una de inaintare si de stramutare, sau de identitate nemiscata? Apoi cum trebuie sa intelegem ca vor fi trupurile si sufletele? La acestea ar putea raspunde cineva, dandu-si cu parerea, ca precum in viata trupeasca rostul mancarii este indoii, unul pentru crestere, iar altul pentru sustinerea celor ce se hranesc (caci pana ajungem la desavarsirea staturii trupesti, ne hranim in vederea cresterii, iar dupa ce trupul se opreste din sporirea in marime, nu se mai nutreste pentru crestere, ci pentru sustinere), asa si in privinta sufletului, rostul nutririi este indoit. Caci se nutreste inaintand in virtuti si contemplatii, pana cand, strabatand toate lucrurile, ajunge la masura plinatatii lui Hristos. Ajungand insa la aceasta, se opreste din inaintarea in crestere si sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de intelegere si de aceea poate mai presus de crestere. De aici inainte, primind un soi de hrana nestricacioasa spre pastrarea desavarsirii deiforme ce i-a fost daruita si impartasindu-se de dulceata nesfarsita a acelei hrane, prin care primeste puterea de a fi vesnic la fel de fericit, devine Dumnezeu prin impartasire de harul dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrarile mintii si ale simtirii si deodata cu aceasta dand odihna si tuturor lucrarilor naturale ale trupului, care se indumnezeieste si el impreuna cu sufletul, prin impartasirea de indumnezeire pe potriva lui. Asa incat nu se mai vede decat Dumnezeu atat prin suflet cat si prin trup, insusirile naturale fiind biruite prin covarsirea slavei.

89. Intreaba unii dintre cei iubitori de invatatura: in ce va consta deosebirea dintre locasurile si fagaduintele vesnice? Se vor deosebi dupa asezarea locala, sau dupa calitatea si cantitatea duhovniceasca proprie fiecarui locas? Unora li se pare adevarata prima parere, altora cea de-a doua. Dar cel ce a cunoscut ca "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrull vostru" si ca "la Tatal multe locasuri sunt", socoteste mai adevarata parerea a doua.

90. Intreaba unii: care este deosebirea intre imparatia lui Dumnezeu si imparatia cerurilor? Se deosebesc in substanta, sau numai in idee? Catre acestia trebuie spus ca se deosebesc, dar nu in substanta. Caci amandoua sunt una dupa substanta. Deci se deosebesc pentru cugetare. Caci imparatia cerurilor este posesiunea cunostintei curate a lucrurilor dupa ratiunile lor din Dumnezeu, iar imparatia lui Dumnezeu este impartasirea prin bar de bunatatile pe care le are Dumnezeu prin fire. Cea dintai e la sfarsitul lumii create, iar cea de-a doua, deosebita de prima in idee, dupa sfarsitul lumii.

91. Cuvantul: "S-a apropiat imparatia cerurilor" nu insemneaza, pe cat socotesc, o scurtare a timpului. "Caci nu vine in chip vazut, nici nu vor spune: iat-o aici, sau iat-o acolo". Ci ea este afectiunea launtrica a celor vrednici fata de ea. Caci "imparatia lui Dumnezeu, zice, inlauntrul vostru este".

92. Imparatia lui Dumnezeu si Tatal este in potenta in toti cei ce cred; iar in lucrare, in cei ce au lepadat din dispozitia lor toata viata dupa fire a sufletului si a trupului si au dobandit numai pe cea a duhului, incat pot zice: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20).

93. Unii spun ca imparatia cerurilor este petrecerea celor vrednici in cer; altii starea asemenea cu ingerii a celor mantuiti; iar altii insusi chipul frumusetii dumnezeiesti; pe care-l au aceia care poarta icoana Celui ceresc. Dupa cat mi se pare, toate trei parerile consuna cu adevarul. Caci harul viitor se da tuturor, dupa masura dreptatii lor calitative si cantitative.

94. Pana ce strabate cineva barbateste prin luptele dumnezeiesti ale filosofiei lucratoare, tine in sine
Cuvantul, care a venit in lume de la Tatal, prin porunci. Dar dupa ce a lasat in urma luptele cu fapta impotriva patimilor, dovedindu-se biruitor al patimilor si al dracilor, si a trecut la filosofia cunoasterii prin contemplatie, ingaduie Cuvantului, in chip tainic, sa paraseasca iarasi lumea si sa mearga la Tatal. De aceea zice Domnul ucenicilor: "Voi m-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit. Eu de la Tatal am iesit si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal". Lume numeste, poate, lucrarea ostenitoare a virtutilor cu fapta. Iar Tata, starea mintii cea mai presus de lume si sloboda de tot cugetul pamantesc, de la care Cuvantul lui Dumnezeu vine in noi, punand capat luptei impotriva patimilor si a dracilor.

95. Cel ce a putut omori prin fapte madularele cele de pe pamant si birui prin Cuvantul din porunci lumea patimilor in el nu va mai avea nici un necaz, o data ce a parasit lumea si se afla in Hristos, care a biruit lumea patimilor si daruieste toata pacea. Caci cel ce n-a lepadat impatimirea dupa cele materiale va avea pururea necaz, schimbandu-si inclinarile voii, deodata cu cele ce se schimba prin firea lor. Dar cel ce a ajuns in Hristos nu se va mai resimti in nici un fel de schimbarea si stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: "Acestea le-am grait voua, ca in Mine pace sa aveti. in lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea". Cu alte cuvinte: in Mine, Cuvantul virtutii, aveti pace, izbaviti fiind de vartejul si de tulburarea produsa de patimi si de lucrurile materiale; dar in lume, adica in impatimirea dupa cele materiale, aveti necazuri, pentru schimbarea si stricarea neincetata a lor. Caci necazuri au amandoi: atat cel ce savarseste virtutea, pentru osteneala si durerea impreunata cu ea, cat si cel ce iubeste lumea, pentru nedobandirea statornica a celor materiale. Dar cel dintai are necazuri mantuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricatoare si pierzatoare. Amandurora le este Domnul usurare: celui dintai, pentru ca-l odihneste in Sine de ostenelile virtutii, ridicandu-l la contemplatie prin nepatimire; celui de-al doilea, pentru ca-i smulge impatimirea dupa cele stricacioase, prin pocainta.

96. Scrisoarea din titlul vinei Mantuitorului L-a aratat pe Cel rastignit ca imparat si Domn al filosofiei practice, naturale si teologice. Caci zice ca s-a scris in latineste, elineste si evreieste. Prin latineste inteleg filosofia practica, deoarece imparatia romanilor a fost randuita, dupa Daniel, sa fie cea mai barbateasca dintre toate imparatiile de pe pamant; iar propriu intelepciunii practice, mai mult decat orice, este barbatia. Prin elineste, contemplatia naturala, deoarece neamul elinilor s-a ocupat, mai mult ca ceilalti oameni, cu filosofia naturala. Iar prin evreieste, cunostinta tainica despre Dumnezeu, deoarece acest popor a fost inchinat in chip vadit lui Dumnezeu, pentru parintii lui.

97. Trebuie sa fim nu numai omoratorii patimilor trupesti, ci si pierzatorii gandurilor patimase din suflet, dupa Sfantul care zice: "in dimineti am ucis pe toti pacatosii pamantului, ca sa pierd din cetatea Domnului pe toti cei ce savarsesc faradelegea", adica patimile trupului si gandurile nelegiuite ale sufletului. Iarasi cele trei trepte ale urcusului.

98. Cel ce pazeste calea virtutilor, nevatamata, cu evlavie si dreapta cunostinta, fara aplecarea intr-o parte sau intr-alta, isi va da seama de venirea la el a lui Dumnezeu, prin nepatimire. "Canta-voi si voi intelege in calea cea fara prihana de unde vei veni la mine". Cantarea arata faptuirea virtuoasa; iar intelegerea cunostinta care se adauga la virtute, prin care sunte venirea lui Dumnezeu, cel ce asteapta pe Domnul, priveghind prin virtuti.

99. Incepatorul in evlavie nu trebuie sa fie dus la implinirea poruncilor numai de bunatate, ci trebuie sa fie si razboit adeseori cu asprime, ca sa-si aminteasca dreptatile dumnezeiesti: pentru ca nu mumai sa iubeasca cu dor cele dumnezeiesti, ci sa se si retina cu frica de la pacat: "Canta-voi: zice, mila si judecata Ta, Doamne" (Ps. 100. 1). El trebuie sa cante lui Dumnezeu cu dragoste, desfatandu-se, dar sa deschida gura spre cantare cu frica.

100. Cel ce si-a adaptat trupul sufletului, prin virtute si cunostinta, s-a facut chitara a lui Dumnezeu si flaut si biserica. Chitara, fiindca pazeste bine armonia vinurilor; flaut, pentru ca primeste prin vederile (contemplarile) dumnezeiesti insuflarea Duhului: biserica, deoarece, pentru curatenia mintii, s-a facut locas al Cuvantului.

Categoria: Filocalia - vol. II

Cautare: