Despre dragoste si despre credinta

„Dragostea se naște din rugăciune, la fel precum rugăciunea se naște din credință. Virtuțile sunt alcătuite dintr-o substanță și se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credință și rugăciune este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu și om este lucrarea rugăciunii și a credinței: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără credință și rugăciune. Prin credință, omul schimbă lucrurile: el se mișcă de la lumea cea mărginită la cea nemărginită, acolo unde el nu mai trăiește după legile simțurilor, ci după legile rugăciunii și iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienței sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – Dragostea este rodul rugăciunii. Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune și în nici un alt mod nu se poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu prin credință și rugăciune, cu adevărat se poate spune că dragostea se naște din cunoaștere. Prin credință, omul renunță la legea egoismului; el renunță la sufletul său păcătos. Deși își iubește sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuțile, să înlocuiască viața omenească cu cea dumnezeiască și astfel să-și vindece sufletul de păcatul său. De aceea Sfântul Isaac arată că dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a sufletului. Necurăția și boala sufletului sunt lucruri nefirești; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă curăția și sănătatea sunt împărăția sufletului. Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului. Dragostea este a lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Cel ce dobândește dragostea Îl primește în sine pe Dumnezeu Însuși. Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată și fără hotare, așa încât cel ce iubește prin și întru Dumnezeu, iubește toate lucrurile în mod egal și fără deosebire Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârșirea. Drept pildă de dragoste desăvârșită, Sfântul Isaac citează dorința sfântului avvă Agathon: Să afli un lepros și să-ți schimbi trupul cu acesta. În împărăția iubirii, antinomiile minții dispar. Omul care se străduiește întru cele ale dragostei cunoaște o pregustare a armoniei raiului într-însul și în lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul egoismului și a intrat în raiul valorilor și desăvârșirilor dumnezeiești. Iată ce spune Sfântul Isaac: Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceața tuturor binecuvântărilor. Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflați în chinuri sunt loviți de biciul dragostei. Atunci când un om dobândește desăvârșit dragostea de Dumnezeu, el dobândește desăvârșirea. Prin urmare, Sfântul Isaac recomandă: Mai întâi câștigă dragostea, care este adevărata formă de contemplație umană a Sfintei Treimi. Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic umanismului. El părăsește sfera antropocentrismului și intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el primește în sufletul său pacea divină, unde opozițiile și contradicțiile care răsar din categoriile de timp și spațiu își pierd forța lor mortală, și unde el poate percepe limpede biruința asupra păcatului și morții.”

(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Egumenița, p. 61-62)

Categoria: Articole

Cautare: