Despre dumnezeiasca intrupare

CARTEA A TREIA

CAPITOLUL I

Despre dumnezeiasca intrupare, despre purtarea de grija de noi si despre mantuirea noastra

Cel indurat, cel care a dat existenta si cel care a daruit o existenta fericita, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amagit prin acest atac al diavolului, incepatorul rautatii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a pazit porunca creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbracat de curajul pe care il avea fata de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vietii plina de dureri - caci aceasta simbolizeaza frunzele de smochin (Facerea III, 7.) - care s-a imbracat cu murirea, adica cu mortabilitatea si grosolania corpului - caci aceasta simbolizeaza imbracarea cu piei (Facerea III, 21.) - care a fost izgonit din paradis (Facerea III, 23-24.), potrivit dreptei judecati a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte si supus stricaciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai intai l-a povatuit in multe chipuri, chemandu-l sa se pocaiasca prin suspin si cutremur, prin potopul cu apa, prin distrugerea intregului neam omenesc aproape (Facerea VI, 13.), prin amestecul si impartirea limbilor (Facerea XI, 7.), prin supravegherea ingerilor (Facerea XVIII, 1-33; XIX, 1-22.), prin incendierea oraselor (Facerea XIX, 24-25.), prin aparitiile tipice dumnezeiesti, prin razboaie, prin biruinte, prin infrangeri, prin semne si minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeti.

Prin toate acestea se cauta sa se distruga pacatul, care se raspandise in multe feluri, care subjugase pe om si care ingramadise in viata tot felul de rautate si sa readuca pe om la o existenta fericita. Dar pentru ca prin pacat a intrat moartea in lume (Romani V, 12.), ca o fiara salbatica si neimblinzita, distrugand viata omeneasca, trebuia ca cel care avea sa aduca mantuirea sa fie fara de pacat, sa nu fie supus prin pacat mortii, ci inca prin el sa fie intarita si innoita firea, sa fie povatuita prin fapte, sa fie invatata calea virtutii, care departeaza de la stricaciune si conduce spre viata vesnica. In sfarsit, Dumnezeu arata noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Caci insusi creatorul si Domnul primeste sa lupte pentru creatura Lui si se face invatator cu fapta. Si pentru ca dusmanul amageste pe om cu nadejdea Dumnezeirii (Facerea III, 5.), acum este amagit, caci Domnul s-a imbracat cu haina trupului si arata in acelasi timp bunatatea, intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu.

Bunatatea, pentru ca n-a trecut cu vederea slabiciunea fapturii Lui, ci s-a indurat de cel cazut si i-a intins mana. Dreptatea, pentru ca omul fiind biruit, nu ingaduie ca altcineva decat omul sa invinga pe tiran si nici nu rapeste cu forta pe om de la moarte, ci pe acela pe care alta data moartea il subjugase prin pacat, pe acesta cel bun si cel drept l-a facut iarasi biruitor si a mantuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce parea cu neputinta. Intelepciunea, pentru ca a gasit dezlegarea cea mai potrivita a acestui lucru imposibil. Caci prin bunavointa lui Dumnezeu si a Tatalui, Fiul Unul-Nascut si Cuvantul lui Dumnezeu, cel care este in sanul lui Dumnezeu si al Tatalui (Ioan I, 18.), cel deofiinta cu Tatal si cu Sfantul Duh, cel mai inainte de veci, cel fara de inceput, cel care era dintru inceput si era cu Dumnezeu si cu Tatal si era Dumnezeu (Ioan I, 1-2.) si exista in chipul lui Dumnezeu (Filipeni II, 6.), se pogoara aplecand cerurile, adica smerind fara sa smereasca inaltimea Lui cea nesmerita, se pogoara spre robii Lui printr-o pogorare inexprimabila si incomprehensibila. Caci aceasta inseamna pogorarea. Si fiind Dumnezeu desavarsit, se face om desavarsit si savarseste cea mai mare noutate din toate noutatile, singurul nou sub soare (Eclesiastul I, 9-10.), prin care se arata puterea infinita a lui Dumnezeu. Caci ce poate fi mai mare decat ca Dumnezeu sa se faca om? Si Cuvantul s-a facut fara schimbare trup (Ioan I, 14.) din Duhul cel Sfant si din Maria Sfanta Pururea Fecioara Nascatoarea de Dumnezeu. Si singurul iubitor de oameni se face mijlocitor intre om si Dumnezeu (I Timotei II, 5.), fiind zamislit in preacuratul pantece al Fecioarei, nu din vointa sau din pofta sau din legatura barbateasca (Ioan I, 13.) sau din nastere voluptuoasa, ci de la Duhul Sfant si in chipul celei dintai faceri a lui Adam. Si se face supus Tatalui, prin luarea firii noastre, vindecand neascultarea noastra si facandu-ni-se pilda de ascultare, in afara de care nu este cu putinta sa dobandim mantuire.

Categoria: Dogmatica - Sf. Ioan Damaschin

Cautare: