DESPRE IMPARATIA DE MII DE ANI (MILENIUL)

INVATACELUL: Unii sustin ca intre venirea a doua si sfarsitul lumii, Hristos va intemeia pe pamant o imparatie in oare El va domni, impreuna cu cei alesi ai Sai, vreme de o mie de ani. Ce este adevarat in aceasta privinta ?

PREOTUL: Ideea aceasta este veche: in primele veacuri ale crestinismului ea a fost sustinuta de asa zisii “hiliasti” (in greceste hilia = mii), impotriva lor s-a ridicat, inca de atunci, toata Biserica veche si i-a combatut prin cei mai alesi slujitori ai ei. Cei ce o sustin azi se numesc, in general, “milenaristi” sau “milenisti”.

Sfintii si dumnezeiestii parinti ai Bisericii lui Hristos au aratat ca aceasta imparatie de mii de ani - despre care se aminteste in Apocalipsa - este un numar nedeterminat, iar nicidecum un termen fix, caci stim bine, din Sfanta Scriptura, ca “Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 36). Sfanta Scriptura ne arata luminat ca “Imparatia cerurilor” se mai numeste si “Imparatia lui Dumnezeu” sau “Imparatia lui Hristos”, ea fiind vestita de catre dumnezeiescul Ioan Botezatorul, precum si de insusi Mantuitorul (Matei, 3, 2; 4, 17; Luca, 8, 1; Efes., 5, 5 s.a.). Aceasta imparatie a lui Hristos va fi duhovniceasca isi va stapani viata launtrica a omului, manifestandu-se in afara prin “dreptate si pace” si bucurie in Duhul Sfant (Rom., 14, 17). Aceasta imparatie insusi Hristos a intemeiat-o (Col., 2, 13; II Tim., 4, 1; Apoc., 12, 10 s.a.) si insusi Mantuitorul a aratat in pildele Sale cum va creste ea, pe cine va cuprinde si ce putere va avea; iar durata acestei imparatii a lui Hristos nu va fi de o mie de ani, ci vesnica, fara sfarsit (Luca, 1, 33). Ea va cuprinde pe toti oamenii credinciosi si alesi din popoarele lumii (Ps. 116, 1-2), va domni peste toate fapturile (Dan., 7, 13-14; Matei, 28, 18 ; Fapte, 10, 36; Rom., 10, 12; I Cor., 15, 27; Efes., 1, 20-23; Filip., 2, 9-11 s.a.) si va fi o imparatie a dreptatii (Ps. 44; Evr., 1, 8-9; Isaia, 16, 5; 32, 1; Ier., 23, 5). Aceasta imparatie duhovniceasca va fi o imparatie a sufletelor si in suflete (Luca, 17, 21) si numai aceia vor intra in ea, care o au deja in ei (Luca, 18, 17).

Aceasta imparatie a lui Hristos, organizata in afara, alcatuieste Biserica sau “Trupul lui Hristos”, capul ei fiind insusi Hristos (Efes., 1, 22; 5, 25; Col., 1, 24; I Cor., 11, 3; 12, 27 s.a.); infierea si intrarea in aceasta imparatie este numai prin “baia nasterii celei de a doua” (Tit., 3, 5) sau prin nastere “de sus” (Ioan, 3, 3; Rom., 6, 3; Efes., 5, 26; Col., 2, 12-13; I Cor., 6, 11 s.a.). Nimeni nu poate intra in aceasta imparatie decat numai prin botez, adica prin “nasterea cea de sus” sau “nasterea din apa si din Duh”, dupa cuvantul Mantuitorului: “de nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5). Aceasta “nastere de sus” prin puterea Duhului Sfant este o adevarata inviere din morti, fapt pentru care botezul este numit adeseori “inviere” (Col., 2, 12-13; Rom., 6, 3-5; II Tim., 2, 11; Gal., 3, 27 s.a.). Deci, botezul crestin este o innoire a vietii, “o nastere din nou”, “o inviere din morti”. Cand marele apostol Pavel scrie: “Desteapta-te cel ce dormi si te scoala din morti si te va lumina Hristos” (Efes., 5, 14), el are in vedere tocmai aceasta innoire si inviere prim botezul crestin, caci in Imparatia lui Hristos nu intra decat cel ce “invie” din morti prin botezul crestin.

In termeni profetici si simbolici, Sfanta Scriptura ne vorbeste si despre “o imparatie de mii de ani”; aceasta imparatie de mii de ani este identica cu cea despre care am vorbit mai sus. Iata ce ne spune Sfantul Ioan in descoperirea sa: “Si am vazut un inger pogorandu-se din cer, avand cheia adancului si un lant mare in mana lui. Si a prins pe balaur, pe sarpele cel vechi care este diavolul si satana, isi l-a legat pe mii de ani si l-a aruncat in adanc “si l-a inchis si a pecetluit deasupra lui ca sa nu mai amageasca neamurile pana ce se vor sfarsi miile de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme … Si am vazut sufletele celor taiati pentru marturia lui Iisus…, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mana lor. Si ei au inviat si au imparatit cu Hristos mii de ani… Aceasta este invierea cea dintai. Fericit si Sfant este cel ce are parte de invierea cea dintai. Peste acestia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El mii de ani… Apoi, moartea si iadul au fost aruncate in raul cel de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: “iezerul cel de foc” (Apoc., 20, 1-14). Din acest context constatam mai intai urmatoarele:

1. Imparatia lui Hristos de mii de ani este rastimpul in care Hristos a limitat (a legat) puterea diavolului asupra oamenilor (versetele 1-2).

2. La sfarsitul acestui rastimp, diavolul va fi lasat din nou, pentru catva timp, sa actioneze asupra oamenilor (versetul 3).

3. Membrii acestei imparatii de mii de ani sunt numai cei ce nu s-au inchinat fiarei si semnului ei, au inviat la invierea cea dintai (versele de 4-5).

4. Cei ce nu s-au invrednicit de aceasta inviere vor invia abia la sfarsitul acelor mii de ani, adica la “invierea a doua”, caci aceasta inviere, in raport cu cea dintai, este a doua (versetul 5).

5. Peste acestia (membri ai imparatiei de mii de ani) moartea cea de a doua nu are putere (versetul 6).

6. La sfarsitul acelor mii de ani si dupa un rastimp de actiune nefasta asupra sfintilor, diavolul, impreuna cu cei ai lui, va fi aruncat in focul iadului care este “moartea cea de a doua” (versetele 4-15).

Din toate acestea rezulta evident ca “imparatia de mii de ani” nu este altceva decat “Imparatia lui Hristos”, “Imparatia lui Dumnezeu” sau “Imparatia cerurilor” despre care a fost vorba mai sus, deoarece:

1. In rastimpul acestei imparatii, diavolul a fost invins si legat, luandu-i-se puterea asupra oamenilor. Hristos a intrat in casa lui si “l-a legat” limitandu-i puterea asupra omenirii rascumparate (Matei, 19, 29 si contextul).

2. Intrarea in aceasta imparatie este conditionata de “inviere” - numita “cea dintai”, care nu poate fi altceva decat botezul crestin, numit adeseori chiar “inviere”, “nasterea de sus” sau “nastere din nou”; aceasta inviere prin botez este “intaia”, in raport cu cea de a doua sau generala a trupurilor, care este numita invierea “cea de apoi” (Ioan, 11, 24 s.a.).

3. La sfarsitul acestei imparatii, diavolul va fi din nou slobozit ca sa amageasca popoarele si sa lucreze cu putere si cu furie impotriva sfintilor, sub forma de antihrist, fiara, sau prooroc mincinos (Apoc., 13, 1-11).

4. Durata acestei perioade va fi de scurta vreme (Apoc., 13, 5; 20, 3; Matei, 24, 22) si ea va constitui unul din semnele care vor prevesti apropierea venirii a doua (a se vedea mai pe larg la cap. 22 din Apoc.).

Prin urmare, sa se stie lamurit ca “invierea cea dintai” este invierea cea prin botez, iar cea de a “doua” este invierea cea de apoi. De asemenea, moartea “cea dintai” este cea naturala sau despartirea sufletului de trup, iar cea de a doua este chinul cel vesnic, denumita astfel in opozitie cu fericirea cea de veci numita “viata” (Matei, 18, 8; 19, 17; Marcu, 9, 43; Ioan, 5, 24 s.a.). Se arata ca aceasta moarte de a doua nu are putere asupra celor invredniciti cu invierea cea dintai; de aici rezulta ca moartea cea dintai - de care nici sfintii nu scapa - este moartea naturala, trupeasca.

Moartea se mai numeste in Biblie si starea pacatoasa a cuiva si, in acest sens, a spus Mantuitorul ca numai cei “morti” au mai mare grija de a-si ingropa mortii lor, decat a-L urma pe El (Matei, 8, 22) si ca, prin credinta in El, cineva devine, din mort, viu, chiar daca, in mod firesc, va muri (Ioan, 11, 25). Acest inteles l-a avut in vedere apostolul, scriind despre “cei morti pacatului” (Rom., 6, 11; 8, 10) si, tot in acest sens, graieste ingerul descoperitor capeteniei Bisericii din Sardes: “…traiesti, dar esti mort” (Apoc., 13, 1; vezi si Ioan, 5, 25; Efes., 2, 1-5; Col., 2, 13 s.a.). Ea insa nu constituie “moartea cea dintai”, asa cum invierea prin botez constituie “invierea cea dintai”, deoarece aceasta moarte este o stare ce duce la moarte, iar nu faptul de a muri. Or, in expresiile de mai sus, prin “inviere” si “moarte” se intelege nu o stare, ci o actiune, anume: de a invia si, respectiv, de a muri.

Durata acestei imparatii a lui Hristos determinata in general ca fiind “de mii de ani” trebuie sa o intelegem ca indicand o perioada de timp relativ lunga sau nehotarata. De aceea, si in ultima traducere romaneasca a Noului Testament s-a tradus, ca si in alte cateva editii, prin “mii de ani” si nu prin o mie de ani, cum gresit s-a inteles alteori (vezi si explicatiile preotului Ioan Mircea in revista “Biserica Ortodoxa Romana” nr. 5-6/1979). Oricum ar fi tradus literal, intelesul spiritual al expresiei ramane acelasi: mii de ani. Durata aceasta nu este altceva decat rastimpul dintre venirea intaia si venirea a doua a Domnului, sau, mai precis, rastimpul de la “intemeierea Imparatiei lui Dumnezeu” si pana la venirea a doua. Asadar, este vorba de Imparatia lui Dumnezeu, si durata ei in lume.

INVATACELUL: Am avut cu unii discutii foarte aprinse pe aceasta tema si am retinut ca “imparatia de mii de ani” nu ar putea fi confundata cu nici o alta imparatie, deoarece:

- se va intemeia abia la venirea a doua; - va fi precedata de invierea dreptilor care vor imparati cu Hristos; - va dura o mie de ani, dupa care - se va petrece invierea celor pacatosi, judecarea si sfarsitul lumii.

Asa rezulta din capitolul 20 al Apocalipsei, citat mai sus. Din acest capitol ar reiesi ca vor fi doua invieri de apoi: invierea “cea dintai”, a dreptilor, la inceputul mileniului, si o alta, a pacatosilor, care, in raport cu cea dintai, este “a doua”, la sfarsitul mileniului (v. 4-5).

In rastimpul mileniului, puterea de actiune a diavolului va fi limitata pana catre sfarsit, cand, dupa o scurta activitate nefasta, va fi aruncat in iad, impreuna cu toti cei amagiti de el (versetele 7-14), inviati acum si ei (verset 5) si judecati si condamnati la osanda (versetele 12-15), dupa ce mai intai se va petrece sfarsitul lumii (verset 11). Invatatura despre mileniu, precedat de “invierea intaia” a celor sfinti si urmat de “invierea a doua”, a pacatosilor, ar fi confirmata si de alte texte biblice. Asa, de pilda, Sfantul apostol Pavel scrie crestinilor din Tesalonic: “Daca credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa (credem) ca Dumnezeu pe cei adormiti intru Iisus ii va aduce impreuna cu El… pentru ca insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer si cei morti intru Hristos vor invia intai” (I Tes., 4, 14-16). Deci, la venirea a doua, Hristos ii va invia pe cei morti intru El, caci despre ei zice apostolul “ca vor invia intai” si aceasta este “invierea cea dintai”, invierea celor pacatosi, adica “a doua”, va urma mai tarziu, fara a ni se spune cand, dar dupa Apocalipsa, capitolul 20, ea va fi dupa o mie de ani, asa cum citesc in Biblia mea. Iata ce zice Sfantul apostol Pavel: fiecare va invia “in randul cetei sale: Hristos, incepatura, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Cor., 15, 23), adica dreptii in ceata dreptilor, la inceputul mileniului, iar pacatosii in ceata lor, la sfarsitul mileniului. Care este adevarul ?

PREOTUL: Dupa cum ti-am mai spus, Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare, prin cuvintele Sfintei Scripturi “o mie de ani”, intelege tainic si simbolic mii de ani, oricare ar fi traducerea. Dar, oare numai prin acest cuvant. vorbeste Sfanta Scriptura - in chip tainic si acoperit - unele lucruri cu greu de inteles? Oare nu are ea multe cuvinte simbolice, tainice si alegorice, care nu se pot talcui prin slova, ci au cu totul alt inteles, mai inalt si mai duhovnicesc? Cum sa talcuim dupa slova ce este cartea “cea pecetluita cu sapte peceti” din aceeasi carte a Apocalipsei (5, 1)? Ce este “calul rosu ca focul” (Apoc., 6, 4)? Dar acel “cal negru” (v. 5) sau cel “galben-vanat” pe care calarea Moartea (Apoc., 6, 8)? Apoi ce sunt cei sapte ingeri carora li s-au dat sapte trambite (Apoc., 15, l, 7)?

Unii vorbesc de doua invieri la sfarsitul lumii si astfel, dupa ei, venirea Domnului se intelege ca si cum El ar trebui sa vina de trei ori; dar acest lucru nu poate fi adevarat. Am aratat in cele de mai sus ca invierea “cea dintai” este cea prin botezul crestin, iar “cea de a doua” este “cea de apoi”. Sfantul Ioan Evanghelistul reproduce cuvintele Mantuitorului referitoare la cele doua invieri: “Adevarat, adevarat zic voua: cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata. Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul - si acum este - cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia” (Ioan, 5, 24-25). Fiind vorba de invierea celor ce asculta glasul Fiului lui Dumnezeu - si de vreme ce aceasta inviere “acum este” - in nici un caz nu poate fi vorba aici de invierea “de apoi”, ci de “invierea de acum” a celor ce invie din moartea pacatului la viata cea in Hristos, de invierea la o viata noua prin credinta crestina sau - asa cum completeaza acelasi apostol si evanghelist in alta parte - prin botezul crestin (Ioan, 3, 3-5); aceasta este “invierea cea dintai” despre care se vorbeste in Apocalipsa. Apoi, Mantuitorul continua sa vorbeasca si despre o alta inviere care mai este “acum” si care va fi la sfarsitul lumii, care nu este sufleteasca, ci trupeasca, si anume a celor ce sunt morti in morminte, si nu numai morti prin pacate sau sufleteste. “Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul in care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea judecatii” (Ioan, 5, 28-29). Adica, nu va mirati de puterea ce o are Hristos de a invia sufleteste (invierea cea dintai), pentru ca El va invia si pe toti mortii din morminte. Textul acesta exclude clar posibilitatea existentei unei perioade de o mie de ani intre invierea dreptilor si cea a pacatosilor, aratand lamurit ca invierea cea de apoi este una singura si a tuturor, deodata; aceasta este “invierea a doua”. Iar in ce priveste pe “cea dintai” s-a vazut ca ea nu este “cea de apoi”, ci “cea de acum”. Iata deci cum intelesurile se lamuresc de la sine, prin analiza si compararea acestor texte biblice, excluzandu-se astfel orice posibilitate de a intercala “mileniul” intre cele doua “invieri”. Miile de ani, dupa invatatura Bisericii celei dreptmaritoare a lui Hristos, pot fi intelese ca existand intre invierea cea dintai, prin botez, isi invierea cea de a doua, “cea de apoi”.

La fel stau lucrurile si cu textul I Tes., 4, 14-16, deoarece nici acolo nu este vorba despre a doua inviere, de apoi, ci despre una singura. Este adevarat ca aici nu se vorbeste decat despre invierea celor drepti, “morti in Hristos”, despre cea a pacatosilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru ca ei ar invia mai tarziu, peste o mie de ani, ci pentru ca pe apostolul Pavel si pe cititorii sai nu-i interesa decat soarta “celor morti in Hristos”, despre cea a pacatosilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru ca ei ar invia mai tarziu, peste o mie de ani. Insa de ceilalti apostolul nu se preocupa deloc, scopul sau in aceasta epistola fiind numai acela de a-i mangaia pe cititorii sai (v. 18), nelinistiti si nelamuriti in aceasta privinta, iar nu de a-i intrista (v. 13).

In Epistola I catre Corinteni (15, 23) se vorbeste, in adevar, de “cete”, dar nu de doua cete, asa cum inteleg milenistii, anume de a dreptilor si de a pacatosilor, ale caror invieri ar fi despartite de un rastimp de o mie de ani, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de sfintenie sau pacatosenie a celor ce vor invia, dupa cum rezulta din versetele 39-41.

Sfanta Scriptura este clara si categorica, marturisind in multe locuri ca venirea a doua a Domnului va fi o singura data si a tuturor deodata, atat pentru drepti cat si pentru cei pacatosi, fara ca intre invierea si judecarea unora sau a altora sa mai fie vreun rastimp de “o mie de ani”. Mantuitorul a zis: “Vine ceasul in care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi: cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea judecatii” (Ioan, 5, 28-29). Deci, un singur si acelasi glas va rosti pentru invierea celor pacatosi si a celor drepti. Iar in alta parte, de asemenea, zice: “Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea Domnul pe scaunul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si ii va desparti pe unii de altii, precum pastorul desparte oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu… Atunci va zice si celor de-a stinga: Duceti-va de la Mine, blestematilor…” (Matei, 25, 31-46). Mantuitorul vorbeste precis si limpede despre venirea a doua si despre judecata de apoi, aratand ca atat una cat si cealalta vor fi deodata, si pentru drepti, si pentru pacatosi, in atat ea pilde frumoase El ne-a aratat acest adevar: un singur seceris va fi isi pentru grau si pentru neghina (Matei, 13, 30, 42-43); o singura data va veni Mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-13); o singura data va veni Stapanul ca sa ceara socoteala tuturor lucratorilor din via Sa (Matei, 21, 33-41); in acelasi timp va cere socoteala slugilor carora le-a incredintat talantii (Matei, 25, 14-30; 18, 23-35 s.a.). Deci, o singura venire de apoi, o singura inviere si infatisare a tuturor in fata imparatului Judecator si o singura judecata pentru toti deodata va fi.

INVATACELUL: Am citit intr-o brosura ca data inceperii mileniului poate fi precizata, Ea nu ar fi chiar identica cu data venirii a doua (din 1874), ci abia in anul 1914, caci acestea reprezinta sfarsitul “timpului paganilor”. Data inceperii mileniului in 1914 se calculeaza acolo astfel:

In anul 606 inainte de Hristos a inceput primul guvernamant paganesc, prin ducerea poporului ales in robia babilonica pentru 70 de ani (pana in anul 536 i.d.Hr.) de catre Nabucodonosor. Pe baza celor spuse in Levitic, la 26, 18, timpul paganilor este inseptit, adica de sapte ori un an de ani (ale carui 360 de zile trebuie socotite ani 7, deci 7 X 360 = 2520 de ani). Astfel, de la inceputul timpului paganilor si pana la Hristos au trecut 606 ani, iar de la Hristos mai trebuie sa treaca inca 1914, ca sa se implineasca cei 2520 de ani. Deci, odata cu mileniul, incepe epoca de viata vesnica, inaugurand sfarsitul lumii, adica prabusirea tuturor regatelor, conducerea lumii fiind incredintata lui Avraam, Moise, Iosif, Noe si tuturor dreptilor pomeniti in Epistola catre Evrei, la cap. 11. Istoria se imparte in trei epoci:

- intaia epoca, de la Adam pana la potop, in care a domnit Dumnezeu cu ingerii Sai;

- a doua epoca, de la potop pana la 1914, in care a domnit satana asupra lumii; aceasta epoca, la randul ei, se subimparte in trei: 1) de la potop pana la moartea lui Iacov; 2) de la moartea lui Iacov pana la moartea lui Iisus, sau rastimpul domniei evreilor; 3) de la invierea lui Iisus pana la 1914, rastimpul crestin;

- a treia epoca, de la 1914, incepand cu epoca imparatiei de o mie de ani si durand in veci.

De la crearea lui Adam sunt 6000 de ani, caci fiecare din cele sase zile ale creatiei - care au fost de cate 7000 de ani una - reprezinta pentru istoria omenirii cate o mie de ani, deoarece, dupa II Petru 3, 8 si Psalmul 89, 4, o zi este o mie de ani, cei ai mileniului. Deci, in cursul celor 6000 de ani omenirea trebuie sa lucreze, deoarece dupa ei urmeaza mia a saptea, inchipuita prin ziua a saptea, a odihnei, care este “mileniul” si care a inceput deja, deoarece de la Adam si pana acum au trecut mai mult de 6000 de ani. Care este adevarul?

PREOTUL: Mai intai de toate sa stii cu toata incredintarea ca nu exista nici un mileniu in intelesul acelei brosuri. Si daca data venirii a doua nu poate fi stabilita - deoarece nici ingerii si nici Fiul dupa omenitate nu o stiu (Matei, 24, 36-44) - atunci desigur ca nu poate fi stabilita nici data inceputului “mileniului”. De ce trebuie neaparat ca intre a doua venire a Domnului, si mileniu, sa intercalam 40 de ani? De ce tocmai 40? Numai ca sa iasa anumite socoteli talcuite dinainte? Cum se poate sustine ca venirea a doua s-a facut pe neasteptate, cand scris este ca va fi “ca fulgerul” si intru rasunatorul glas de trambita al “Arhanghelului”, tocmai ca sa constituie un eveniment maret si universal, savarsit si vazut in auzul tuturor (I Tes., 4, 16; Matei, 24, 27-31; 25, 31)? il vor vedea pe Iisus cei drepti ai Sai, care li vor intampina in vazduh si il vor vedea si cei pacatosi, care vor plange si se vor jeli (Matei, 24, 30; Marcu, 13, 26; Zah., 12, 12). Cum si cand ar fi fost invierea mortilor? Oare stim ca trebuie sa aiba loc la venirea Domnului ?

Daca la inceputul “mileniului” nu invie decat dreptii, cum si cand au inviat, de nu stie nimeni? Nici cele “trei epoci” nu au vreun temei biblic: de ce trei ani si nu sapte, zece s.a.m.d.? Noi stim ca in ce priveste mantuirea, istoria lumii nu se poate imparti decat in doua epoci mari: una a Testamentului Vechi si alta a Testamentului Nou. O alta epoca nu va fi decat venirea a doua, iar aceasta va dura vesnic. In istoria mantuirii lumii, de pana acum, au fost si evenimente mai mici, care au sub-impartit cele doua epoci mari amintite, dar acestea n-au fost doua sau trei, ci mai multe, putandu-se in acest inteles vorbi de epoca patriarhilor, a apostolilor a persecutiilor s.a. Nu se poate trece peste anul l spre a ajunge la 1914, socotind anul 1914 ca un an epocal, dar anul 1 al Nasterii Domnului, numai ca inceput al unei subdiviziuni de epoca si nu al unei epoci de mare importanta; pentru ca nu anul 1914, ci anul 1 - respectiv anii de la 1 la 33 dupa Hristos - au determinat intorsatura fara seaman in istoria mantuirii noastre. Iar epoca a treia va fi, de asemenea, inaugurata prin evenimente reale, de o importanta capitala pentru toata omenirea si vizibile tuturor, iar nu imaginare si impuse de anumite socoteli facute tendentios si fara a fi verificate prin ceva concret.

In ce priveste cifrele din Testamentul Vechi, ele nu au talcuiri cabalistice, ca si cand ar fi magice sau vrajitoresti, ci ele sunt reale sau simbolice dupa cum este caracterul cartii din care sunt luate. De unde se poate sti ca cele sase zile ale creatiei au fost de cate sapte mii de ani si ca ele reprezinta, totusi, fiecare, pentru durata omenirii, cate o mie de ani ? Daca o zi este ca o mie de ani, de ce au fost ele totusi de cate sapte mii de ani fiecare si nu de cate o mie? De unde stim ca nu au fost de cate douazeci si patru de ore, ca orice zi obisnuita, sau numai de o clipa, sau, in sfarsit, de cate o suta de mii de ani?

Orice am face si orice am dori noi, ele nu pot fi combinate ca sa ajungem la cifra dorita. Daca unele cifre biblice sunt reale sau concrete, altele, in schimb, - recunoastem si noi - sunt simbolice. Cele reale vor fi intelese numai dupa valoarea lor aritmetica, insa celelalte vor fi intelese simbolic, ele alcatuind o durata mai mica sau mai mare, sau foarte mare, dar o durata nedeterminata precis. Astfel, daca cele sase zile reprezinta cate sapte mii de ani fiecare, iar cele o mie doua sute saizeci de zile ale lui Antihrist reprezinta o mie doua sute saizeci de ani, atunci cei o mie de ani ai “mileniului” trebuie sa reprezinte atatia ani cate zile cuprind ei, sau chiar de sapte ori atatea…

Nicaieri nu ni se spune ca o zi din Biblie este egala cu o mie de ani, ci numai ca inaintea lui Dumnezeu nu exista timp si ca timpul pentru El nu conteaza ca durata, o zi inaintea Lui fiind ca o mie de ani si o mie de ani, ca o zi (II Petru, 3, 8) sau chiar numai ca o straja de noapte. De aici insa nu urmeaza ca cifrele care reprezinta in Sfanta Scriptura un numar de zile sa le socotim in ani; tot asa le-am putea socoti atunci si pe cele ce reprezinta mii de ani; si iarasi, atunci am putea zice cu acelasi drept ca si cei 1000 de ani ai mileniului insemneaza o zi. In cazul acesta, ce mai ramane din socoteala milenistilor? Toate calculele lor au fost dezmintite de insusi adevarul lucrurilor.

INVATACELUL: Despre ceea ce se spune in Simbolul Credintei: “A Carui imparatie nu va avea sfarsit”, milenistii (cei cu mia de ani) zic ca Domnul va veni mai inainte de Judecata cea de apoi, ca sa imparateasca cu ei o mie de ani, ca apoi sa-i invie si pe cei pacatosi spre judecata. Oare nu va imparati Domnul in veacuri nesfarsite dupa Judecata cea din urma ?

PREOTUL: Biserica noastra dreptmaritoare marturiseste ca “imparatia Domnului nu va avea sfarsit” (Simbolul Credintei), imparatia lui Iisus Hristos, ca om, si Slava Lui nu vor inceta niciodata, deci vor dura vesnic. Caci, pe de o parte, Iisus Hristos nu este numai om, a carui slava sa-i fie luata candva de Dumnezeu, iar, pe de alta parte, Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca. El nu va inceta in veci sa fie Si om, deci om plin de slava dumnezeiasca. Asadar, nici cinstea dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de fiinte mai inalt.

Imparatia fara de sfarsit a lui Iisus Hristos a fost prevestita de arhanghelul Gavriil (Luca, 1, 33). Este drept ca apostolul Pavel spune ca, intru sfarsit, Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor., 15, 25-28). Dar aceasta inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii Sale mantuitoare, ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare (cf. Inv. de Cred. Ort., intreb. 221).

Asadar, cei cu mia de ani sa inteleaga ca cu tainele cele nestiute de ingeri si de insusi Fiul lui Dumnezeu, ca om, nu se pot face calcule omenesti si de aritmetica.

Categoria: Despre credinta ortodoxa - Parintele ILIE CLEOPA

Cautare: