Despre închinarea în duh şi în adevăr

Duminica a V-a după Paşti (a samarinencei)

„Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4 19-24)

Puţină istorie

Solomon a fost ultimul rege al Israelului – statul care cuprindea toate cele 12 seminţii evreieşti. Din pricină că femeile pe care le-a iubit au întors inima lui de la Dumnezeu şi nu a împlinit cele poruncite, Domnul i-a zis: „Pentru că s-au făcut aceste lucruri cu tine şi pentru că tu nu ai ţinut legământul şi rânduielile Mele pe care ţi le-am poruncit, voi rupe regatul tău din mâna ta şi-l voi da slujitorului tău; Însă nu voi face aceasta în zilele tale, pentru David, tatăl tău, ci din mâna fiului tău îl voi rupe. Şi nu tot regatul îl voi rupe: o seminţie o voi da fiului tău, pentru David, robul Meu, şi pentru Ierusalimul pe care l-am ales.” (III Regi 11, 11-13)

Astfel, în anul 932 î. Hr. Israelul se divide în două: Israelul (931-722) cu 10 seminţii şi Iuda (931-586) cu 2 seminţii: Iuda şi Veniamin (III Regi 11-12).

Din cauza răutăţii regilor Israelului, pentru că îndepărtau inima poporului de la Dumnezeu prin închinarea la idoli, Domnul a trimis asupra Israelului Imperiul asirian (IV Regi 17) care a deportat cele 10 seminţii, aducând în locul lor, în cetăţile Samariei „oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” (IV Regi 17, 24) care s-au amestecat cu localnicii. Pentru că erau închinători la idoli, Dumnezeu i-a pedepsit trimiţând lei care-i omorau. Regele Asiriei a poruncit să le fie trimis un preot al Legii mozaice ca să-i înveţe Legea lui Dumnezeu. Deşi au primit această învăţătură, noii locuitori ai Samariei nu şi-au lepădat idolii, închinându-se şi lui Dumnezeu, şi acestora.

În anul 586 î. Hr., regatul Iuda este cucerit de babilonieni şi Templul lui Solomon este distrus (IV Regi 25).

În anul 539 î.Hr., regele Cirus al Persiei cucereşte Babilonul şi încurajează întoarcerea evreilor din exil şi rezidirea Templului (III Ezdra 2). Samarinenii, auzind că evreii întorşi din robie au început să rezidească Templul, au venit şi i-au propus lui Zorobabel să le permită participarea la construirea lui, dar au fost refuzaţi din cauza credinţei lor amestecate (I Ezdra 4, 1-3). Prin uneltiri ei au reuşit să oprească lucrările de zidire şi au început construcţia unui templu pe muntele Garizim în care să cheme numele lui Dumnezeu - Yahve. Acest templu a fost distrus în anul 128 î.Hr. de către Ioan Hyrcanus (rămânând numai altarul).

Urmaşul lui Cirus, Darius I (522-486 î.Hr.) le permite evreilor continuarea lucrărilor de rezidire a Templului de la Ierusalim care ajunge să fie terminat şi sfinţit.

Discuţia cu femeia samarineancă

Cele două temple au fost permanent un prilej de dispută între evrei şi samarineni, fiecare parte susţinându-şi cu îndârjire punctul de vedere.

Înţelegând că se află înaintea unui prooroc, a unui om al lui Dumnezeu care îi putea clarifica dilema într-un mod nepartinic, femeia samarineancă îi pune întrebarea care frământase atâtea generaţii: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.”

Răspunsul Mântuitorului: „vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui” răstoarnă ideea împământenită cum că locul ar fi important prin el însuşi în ce priveşte închinarea la Dumnezeu, şi nu invers, relaţia omului cu Dumnezeu fiind cea care sfinţeşte locul (Ieşirea 3,5). De altfel, cangrena formalismului îmbolnăvise cele două societăţi (iudaică şi samarineană) şi cuprinsese nu numai raportarea la locul de închinare, ci şi alte manifestări religoase precum rugăciunea (Matei 6,5-13), milostenia (Matei 6,1-4), postul (Matei 6,16-18), etc. şi chiar relaţiile dintre semeni (Matei 5). Împotriva formalismului de orice fel, a manifestărilor exterioare golite de conţinut, Domnul a vorbit în special în Cuvântarea de pe Munte, dar şi cu alte ocazii. Prin cuvintele pe care i le adresează femeii, îi sugerează existenţa unui alt mod de închinare pe care i-l va descoperi în continuare.

Pentru început însă, în dialogul pe care-l avem în vedere, contestă conţinutul credinţei samarinenilor: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.” Samarinenii se închinau numai formal lui Dumnezeu. Deşi adoptaseră aceleaşi manifestări cu ale evreilor în exercitarea cultului, prin faptul că slujeau în aceeaşi măsură şi idolilor, arătau că nu-L cunosc pe singurul şi adevăratul Dumnezeu. În contrast cu ei, evreii erau poporul ales, erau depozitarii voii şi învăţăturii lui Dumnezeu şi mai mult decât atât, erau cei care aveau să-L dea lumii pe Mesia.

„Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr;” Aceste cuvinte îi anunţă celei ce avea să devină Sf. Fotini faptul că s-a petrecut deja un eveniment major (de care nu avea ştiinţă) pentru evrei, samarineni şi pentru tot restul lumii deopotrivă, care va schimba însuşi modul în care se va aduce închinare Tatălui. Acest eveniment nu e altul decât cel aşteptat de toată lumea: venirea lui Mesia (Ioan 4, 25-26) în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că atunci când Mântuitorul a spus „adevăraţii închinători, El i-a exclus şi pe evrei şi pe samarineni: cu toate că aceia valorau mai mult decât aceştia, ei (evreii) sunt totuşi foarte inferiori închinătorilor care le vor urma; ei sunt pe atâta cât este închipuirea faţă de adevăr. Prin acest nume de «adevăraţi închinători», Iisus Hristos înţelege Biserica, care ea însăşi este o închinare adevărată, şi un cult vrednic de Dumnezeu [...]. Dacă aceştia sunt închinătorii pe care îi caută Tatăl, înseamnă că nu după voinţa Lui I s-au închinat evreii altădată, ci prin îngăduinţa pe care El a permis-o, pentru ca să-i introducă apoi pe adevăraţii închinători. Cine sunt ei dar, adevăraţii închinători? Aceştia sunt aceia care nu închid cultul într-un loc, şi care I se închină lui Dumnezeu cu duhul, cum zicea Sf. Pavel: «Dumnezeu căruia îi slujesc cu duhul meu întru Evanghelia Fiului Său» (Rom 1,9); şi încă: «Vă îndemn, deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească» (Rom 12,1)” (1)

Accentuând faptul că închinarea se face în duh pentru că „Duh este Dumnezeu”, Mântuitorul arată întâietatea duhului în faţa trupului. Evreii şi samarinenii puneau mai mare preţ pe cele văzute, pe trup, pe care-l curăţau în toate felurile, decât pe cele duhovniceşti (Matei 23). Lui Dumnezeu care este Duh, care este netrupesc, nu I se aduc însă jertfe trupeşti. Jertfele, tăierea împrejur, arderile de tot, miresmele din Vechiul Legământ erau o prefigurare a ceea ce voieşte Dumnezeu şi instituie în Noul Legământ: tăierea împrejur a inimii (îndepărtarea gândurilor rele), răstignirea poftelor şi tăierea de la noi a prilejurilor care ne îndepărtează de Dumnezeu.

Am vorbit despre închinare, dar nu am spus ce este închinarea.

În limba română, cuvântul închinare poate avea următoarele înţelesuri:

• a se închina – a se ruga;

• a închina (un dar, o biserică lui Dumnezeu) – a dărui

Prin urmare, putem spune că închinarea înseamnă dăruirea de sine lui Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru că despre închinarea în duh şi adevăr a vorbit Păr. Cleopa, ca unul care a atins o astfel de treaptă a rugăciunii, şi pentru că eu, cu toate strădaniile mele, nu voi putea ajunge vreodată la măsurile lui, mă limitez, în cele ce urmează, să citez cuvintele sale:

A ne închina / a ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh.

A ne închina / a ne ruga în adevăr înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup.

Când mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sunt adevăr (Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu şi s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea şi dreapta credinţă şi de nu Îl va mărturisi prin cuvintele şi faptele sale, după învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: Aproape este Domnul de toţi cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gânditoare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Când ne rugăm cu mare credinţă şi evlavie şi când, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minţii cu simţurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh şi în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creştine.

Când auzim pe Mântuitorul, zicând: Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6), să ştim şi să înţelegem că despre rugăciunea cea tainică şi gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeaşi înaltă rugăciune vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă şi psalmistul care zice: Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu. Acelaşi lucru ne spune şi înteleptul Solomon, zicând: Eu dorm, dar inima mea veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: Neîncetat vă rugaţi (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga şi psalmistul David, zicând: Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă, Doamne! Îndreptările Tale voi căuta (Psalm 118, 145).

Dar şi cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh şi în adevăr, fără a lucra şi toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior. (2)

Concluzie

Prin urmare, închinarea în duh şi în adevăr este rugăciunea tainică făcută de membrul Bisericii cu mintea în inima sa prin Duhul Sfânt, având dreaptă credinţă (mărturisindu-L pe Dumnezeu după învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe) şi lucrând cu trupul poruncile lui Dumnezeu.

1) Sf. Ioan Gură de Aur – „Comentar la Evanghelia de la Ioan” - Ed. Pelerinul Român, Oradea 2005, p.165

2) Arhim Ilie Cleopa – Predică la Duminica Samarinencii

Cezar Gorun

Categoria: Articole

Cautare: