Despre prestiinta dumnezeiasca

CAPITOLUL XXI

Pentru care motiv Dumnezeu, daca este prestiutor, a mai creat pe cei care aveau sa pacatuiasca si care nu aveau sa se pocaiasca

Dumnezeu, din pricina bunatatii Sale, aduce cele ce sunt de la neexistenta la existenta. El cunoaste mai dinainte pe cele ce vor fi. Daca cei pacatosi n-aveau sa existe si nici n-aveau sa fie rai, atunci nici n-ar fi fost cunoscuti de mai inainte. Cunostintele sunt in legatura cu existentele, iar precunostintele sunt in legatura cu cele ce vor fi. In primul loc este existenta si apoi existenta buna sau existenta rea. Dar daca Dumnezeu ar fi oprit sa existe aceia care aveau sa existe in virtutea bunatatii lui Dumnezeu si care aveau sa fie rai din pricina propriei lor voin te, atunci raul ar fi biruit bunatatea lui Dumnezeu. Prin urmare Dumnezeu face bune pe toate cate le face; dar fiecare ajunge bun sau rau prin propria lui alegere. Si daca Domnul a spus: “ca era mai bine omului aceluia sa nu se fi nascut”( Matei XIV, 21.), nu a spus-o blamand propria Lui creatura, ci blamand rautatea, care s-a produs in creatura Lui, prin propria ei alegere si lenevire. Caci lenevirea propriei vointe a facut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu.

Aceasta este la fel cu urmatorul exemplu: daca cineva primeste de la imparat bogatie si dregatorie si va tiraniza pe binefacatorul Lui, atunci imparatul pe buna dreptate il va prinde si il va pedepsi, daca vede ca el staruie mereu in tirania lui.

Categoria: Dogmatica - Sf. Ioan Damaschin

Cautare: