Despre recunoasterea pacatelor...

Păcatele mele faţă de Dumnezeu sunt fără număr şi fără sfârşit. Pentru că tot ceea ce am vine de la Dumnezeu şi eu ar trebui să fac din aceasta un dar către El şi către ceilalţi; ar trebui să-L laud neîncetat pentru binefacerile Lui, prin cuvintele şi faptele mele – dar nu fac aceasta.

De aceea, pocăinţa mea ca şi cererea iertării şi milostivirii Lui, trebuie să fie neîncetate. Iată de ce monahul răsăritean cere mila lui Dumnezeu într-o rugăciune neîncetată. Asfel, pe patul de moarte îl vedem pe Sfântul Antonie cel Mare cerând încă timp pentru a face pocăinţă. Şi fiindcă păcatele faţă de Dumnezeu sunt în acelaşi timp păcate faţă de semeni sunt şi ele neîncetate, şi noi trebuie neîncetat să le cerem iertare.

În orice caz, este greu să spun că în orice moment al relaţiei mele cu un semen al meu m-am comportat ireproşabil sau că am făcut tot binele pe care ar fi trebuit şi aş fi putut să-l fac pentru toţi oamenii pe care i-am întâlnit. Deci atunci când cineva îmi reproşează o atitudine de care n-am fost conştient că a fost rea, nu trebuie să îi resping acest reproş, ci să mă recunosc vinovat.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 79)

Categoria: Articole

Cautare: