Despre tainele ce se savarsesc la Sfanta Liturghie in cei credinciosi

Socotea asadar fericitul batran, si nu inceta sa indemne in acest inteles, ca tot crestinul trebuie sa se afle des in sfanta biserica si sa nu lipseasca niciodata de la Sfanta Liturghie savarsita in ea, pentru sfintii ingeri care sunt de fata si scriu de fiecare data pe cei ce intra si se infatiseaza lui Dumnezeu, si care fac rugaciuni pentru ei; de asemenea pentru harul Sfantului Duh, care e in chip nevazut pururea prezent, dar in mod special mai ales in timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface si schimba pe fiecare dintre cei ce se afla de fata, rezidindu-l in chip mai dumnezeesc, potrivit cu insusirile lui, si inaltandu-l spre ceea ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul cand e inca dintre copii in cele dupa Hristos si nu poate vedea in adancul celor ce se petrec. El activeaza in acela harul mantuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeiestile simboale ce se savarsesc, conducandu-l, pe rand si dupa o ordine, de la cele mai apropiate pana la capatul final al tuturor. Prin cea dintai intrare se indica lepadarea necredintei, cresterea credintei, micsorarea pacatoseniei, sporirea virtutii, alungarea nestiintei, adaugirea cunostintei. Prin ascultarea sentintelor dumnezeiesti, deprinderile si dispozitiile intarite si neclintite in cele spuse, adica in credinta, virtute si cunostinta. Prin cantarile dumnezeiesti, care urmeaza acelora, se indica consimtamantul de buna voie al sufletului cu virtutile, si placerea si desfatarea mintala ce se naste in suflet din pricina lor. Prin sfanta citire a Sfintei Evanghelii, sfarsitul cugetului pamantesc, precum si al lumii sensibile. Iar prin inchiderea usilor de dupa aceea, trecerea si mutarea cu dispozitia sufletului de la aceasta lume stricacioasa la lumea inteligibila, prin care trecere sufletul, inchizand simtirile ca niste usi, le face curate de idolii pacatelor. Prin intrarea sfintelor taine se indica invatatura si cunostinta mai desavarsita, mai tainica si noua cu privire la iconomia lui Dumnezeu fata de noi. Prin sarutarea dumnezeiasca, identitatea aceluiasi cuget, a aceleiasi simtiri si a iubirii tuturor fata de toti, si a fiecaruia mai intai fata de Dumnezeu si fata de sine. Prin marturisirea Simbolului credintei, multumirea cuvenita pentru chipurile minunate ale mantuirii noastre. Iar prin imnul intreit sfant, unirea si deopotriva cinste cu sfintii ingeri, si neincetata si impreuna laudare sfanta a lui Dumnezeu. Prin rugaciunea prin care ne invrednicim sa numim pe Dumnezeu Tata, se indica cea mai adevarata infiere in harul Duhului Sfant. Prin cantarea “Unul Sfant” si cele urmatoare, harul si legatura unificatoare cu Dumnezeu. Iar prin impartasirea dumnezeiasca cu prea curatele si de viata facatoarele taine, identitatea si comuniunea asemanarii dupa participare cu Dumnezeu, cat este ingaduita oamenilor. Prin aceasta, omul este invrednicit sa devina din om dumnezeu. Caci darurile Duhului Sfant, de care credem ca ne impartasim in aceasta viata prin har intru credinta, credem ca le vom primi in veacul viitor cu adevarat in ipostasul lor, potrivit cu nadejdea neclintita a credintei noastre si cu fagaduinta sigura si nemincinoasa a Celui ce le-a fagaduit, daca vom pazi cu toata puterea noastra poruncile. Astfel vom trece de la harul intru credinta la harul dupa vedere, Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos prefacandu-ne intru Sine, inlaturand atributele noastre stricacioase si daruindu-ne tainele arhetipice, indicate prin simboalele sensibile de aici.

Pentru usoara tinere de minte, daca socotiti de bine, sa strabatem inca o data pe scurt cele spuse si sa le recapitulam astfel : Sfanta Biserica este, asadar, cum s-a spus, tip si icoana a lui Dumnezeu. Caci unirea neamestecata pe care o intretine Acela prin puterea si intelepciunea Lui infinita, intre diferitele fiinte ale celor ce sunt, legandu-le ca un Facator in chip suprem cu Sine, o realizeaza si ea, legand in chip unitar pe credinciosi intreolalta, prin harul si chemarea unica a credintei, pe cei activi si virtuosi prin identitatea voirii, iar pe cei contemplativi si gnostici prin acordul nesfasiat si nedivizat al cugetului. Ea este si tip al cosmosului, al celui inteligibil si al celui sensibil, avand ca simbol al cosmosului inteligibil ierationul, iar al celui sensibil naosul. Este iarasi tip al omului, imitand sufletul prin ieration, iar trupul infatisandu-l prin naos. Dar este si tip si icoana a trupului privit in el insusi, ca una ce manifesta slava partii teoretice prin ieration, iar podoaba partii practice avand-o in naos. Prima intrare a sfintei Liturghi savarsita in ea indica in general prima venire a Dumnezeului nostru, iar in special, intoarcerea celor ce sunt condusi de El, de la necredinta la credinta si de la pacatosenie la virtute. Citirile de dupa aceea, enunta in general voile si sfaturile dumnezeiesti, potrivit carora trebuie sa-si indrume si sa-si poarte toti viata; iar in special invatatura si inaintarea in credinta a celor ce au crezut si dispozitia intarita spre virtute a celor activi, prin care, conformandu-se legii dumnezeiesti a poruncilor, stau cu barbatie si cu neclintire impotriva mestesugirilor diavolului si scapa de lucrarile vrajmase; de asemenea, indica deprinderea intru contemplatie a celor gnostici, prin care, culegand dupa putere sensurile duhovnicesti ale lucrurilor sensibile si ale Providentei referitoare la ele, sunt dusi fara ratacire spre adevar. Modularile dumnezeiesti ale cantarilor sugereaza placerea si desfatarea dumnezeiasca, produse in sufletele tuturor, prin care, intarindu-se tainic, uita ostenelile trecute ale virtutii si se aprind de dorinta puternica a bunatatilor dumnezeiesti si nestricacioase pe care nu le au inca. Sfanta Evanghelie este in general simbolul sfarsitului lumii acesteia, iar in special indica desfintarea totala a vechii rataciri in cei ce au crezut, mortificarea si sfarsitul legii si al cugetului trupesc in cei activi, si concentrarea si referirea multelor si diferitelor ratiuni spre Ratiunea cea mai cuprinzatoare in cei gnostici, sfarsindu-se si terminandu-se in ei contemplatia naturala amanuntita si variata. Coborarea arhiereului de pe tron si scoaterea catehumenilor afara, inseamna in general a doua venire din cer a marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si despartirea pacatosilor de cei sfinti, ca si rasplatirea cea dreapta dupa vrednicia fiecaruia. Iar in special, inseamna desavarsita certitudine in credinta a celor credinciosi, pe care o produce Dumnezeu si Cuvantul coborandu-Se in chip nevazut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai schioapata in privinta credintei, cum e cazul la catehumeni; desavarsita lipsa de patimi a celor activi, prin care se desfiinteazaa orice cuget patimas si neluminat al sufletului; in sfarsit, stiinta cuprinzatoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet. Inchiderea usilor, iesirea cu sfintele taine, dumnezeisca sarutare si rostirea Simbolului credintei, indica in general trecerea celor sensibile si aratarea celor spirituale, invatatura cea noua a tainei referitoare la noi, identitatea unirii in cuget si a iubirii, si multumirea pentru chipurile in care am fost mantuiti. Iar in special, invatarea si initierea celor credinciosi, unirea lor in cuget, evlavia si inaintarea lor de la credinta simpla la dogme. Cel dintai lucru este aratat de inchiderea usilor, al doilea de iesirea sfintelor, al treilea de sarutare, al patrulea de rostirea Simbolului. Tot in special, ele indica mutarea celor activi de la actiune la contemplatie, dupa ce si-au inchis simturile si s-au asezat afara de trup si de lume prin lepadarea lucrarilor lor; de asemenea, inaltarea lor de la chipul poruncilor la ratiunea lor, familiarizarea si unirea poruncilor insasi dupa ratiunile lor cu puterile sufletului, si deprinderea si aptitudinea spre multumirea ce creste din cunoasterea lui Dumnezeu. Ele mai indica mutarea contemplativilor de la contemplatia naturala la intelegerea simpla a celor inteligibile (cand nu mai urmaresc deloc prin simturi sau prin vreun lucru vazut ratiunea dumnezeeasca si negraita) si unirea puterilor sufletesti cu sufletul, precum si simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, ratiunea Providentei. Doxologia sfintitoare intreit sfanta, cantata neincetat de sfintii ingeri, inseamna in general deopotriva viata, purtare si impreuna cantare a dumnezeiestii doxologii, care se va infaptui in veacul viitor intre puterile ceresti si pamantesti, trupul oamenilor devenind nemuritor prin inviere, si nemaiingreunand sufletul cu stricaciunea sa si nici ingreunandu-se, ci prin schimbarea intru nestricaciune luand putere si capacitate sa primeasca prezenta lui Dumnezeu. Iar in special, ea inseamna intrecerea teologica a credinciosilor cu ingerii intru credinta; stralucirea deopotriva cu ingerii a vietii celor activi, pe cat este cu putinta oamenilor, si buna rostire a imnologiei teologice; in sfarsit, intelegerile, cantarile si neintreruptele miscari ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotriva cu ale ingerilor, dupa cum e cu putinta oamenilor. Fericita invocare a marelui Dumnezeu si Tata, si rostirea cuvintelor “Unul Sfant” si cele urmatoare, si impartasirea cu sfintele si de viata facatoarele taine, indica viitoarea infiere, unire, legatura, asemanare dumnezeiasca si indumnezeire, de care vor avea parte toti, dupa toate celelalte, din cauza bunatatii lui Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu Insusi va fi toate in toti cei mantuiti, la fel, stralucind ca frumusete originara in cei ce stralucesc asemenea Lui, dupa har, prin virtute si cunostinta. Iar credinciosi, virtuosi si contemplativi a numit pe incepatori, inaintati si desavarsiti, care pot fi numiti si robi, lucratori cu plata si fii, ca cele trei cete ale celor ce se mantuiesc. Robi sau credinciosi sunt cei ce implinesc poruncile de frica amenintarilor stapanului si lucreaza cu bunavointa cele incredintate. Lucratori cu plata sunt cei ce poarta, de dorul bunatatilor fagaduite, greutatea si arsita zilei, adica necazul legat de viata aceasta din osanda protoparintelui, si ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Acestia schimba intelepteste, prin hotarare de buna voie, viata cu viata, cea prezenta pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei ce nici de teama amenintarilor, nici de dorul celor fagaduite, ci in temeiul unui mod statornic si al unei deprinderi in inclinarea si dispozitia voluntara a sufletului spre bine, nu se despart niciodata de Dumnezeu, ca acel fiu catre care s-a zis :”Fiule, tu totdeauna esti cu Mine, si ale Mele ale tale sunt” (Lc. 15, 31). Acestia prin afirmare voluntara si prin indumnezeire in har dobandesc atat cat le este ingaduit oamenilor, din ceea ce este si e crezut Dumnezeu dupa fire si cauza. Sa nu lipsim, asadar, de la Sfanta Biserica a lui Dumnezeu, care cuprinde atatea taine ale mantuirii noastre in sfanta randuiala a dumnezeiestilor simboale ce se savarsesc. ( Prin aceasta, ea facand pe fiecare din nou sa-si poarte viata dupa Hristos, potrivit cu insusirile sale, scoate la aratare darul infierii dat prin Sfantul Botez in Duhul Sfant, intr-o viata dupa voia lui Hristos ). Ci cu toata puterea si sarguinta sa ne infatisam pe noi vrednici de darurile dumnezeiesti, facandu-ne bine placuti lui Dumnezeu prin fapte bune. Sa nu umblam “ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu in patima poftei” (I Tes. 4, 5), ci precum zice Sfantul Apostol, “omorand madularele cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea, zgarcenia care este inchinarea la idoli, prin care vine urgia peste fiii neascultarii, si toata mania, furia, vorbirea urata si minciuna” (Colos.3, 5-8). Si scurt vorbind, “lepadand intreg omul cel vechi, care se strica prin poftele inselaciunii” (Ef. 4, 22), “impreuna cu faptele si poftele lui” (Colos. 3, 9),”sa umblam cu vrednicie inaintea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a chemat pe noi la imparatie si marire” (I Tes. 2, 12), “imbracand mila, bunatatea, smerenia, blandetea, indelunga ingaduire, rabdandu-ne unii pe altii in iubire” (Ef. 4, 2)”si daruindu-ne unii altora, daca are cineva vreo pricina cu altul, precum si Domnul S-a daruit pe Sine noua. Peste toate sa pazim legatura desavarsirii, iubirea si pacea, la care am si fost chemati intr-un singur trup” (Colos. 3, 12-15). Ca sa spun pe scurt,”sa imbracam pe omul cel nou, care se reinnoieste in cunostinta dupa chipul Celui ce l-a facut pe el” (Colos. 3, 10). Caci traind astfel vom putea ajunge la tinta fagaduintelor dumnezeiesti si ne vom putea umple cu buna nadejde de cunostinta voii Lui, rodind in toata intelepciunea si intelegerea duhovniceasca si crescand in cunostinta Domnului. “Si intariti fiind cu toata puterea, intru taria slavei Lui, spre toata zidirea si indelunga rabdare, cu bucurie sa multumim Tatalui, Celui ce ne-a invrednicit pe noi sa avem parte de soarta sfintilor, intru lumina” (Colos. 1, 11-12). Iar dovada limpede a cestui har este dispozitia binevoitoare si de buna voie catre semenul nostru, a carui roada sta in a ne apropia dupa putere, ca de Dumnezeu, de orice om care are lipsa de ajutorul nostru, si a nu-l lasa nebagat in seama si neajutat, aratand, cu toata sarguinta cuvenita prin fapte, via noastra dispozitie binevoitoare fata de Dumnezeu si de aproapele. Caci fapta este dovada dispozitiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atat de usor la dreptate sau la indumnezeire ( ca sa zic asa ), la apropierea de Dumnezeu, ca mila aratata din adancul sufletului si cu placere celor lipsiti. Daca Cuvantul arata ca Dumnezeu pe cel ce bine patimeste, lipsit fiind, caci zice :”Intrucat ati facut unuia din acestia mai mici, Mie ati facut” (Mat. 25, 40), iar cel ce graieste e Dumnezeu , cu mult mai mult il va arata pe cel ce poate sa faca bine si face, ca fiind cu adevarat Dumnezeu, dupa har si participare, ca unul ce si-a insusit prin buna imitare lucrarea si insusirea binefacatoare a Aceluia. Si daca e Dumnezeu saracul, pentru coborarea lui Dumnezeu, Care S-a facut sarac de dragul nostru si a luat asupra Sa, prin impreuna patimire patimile fiecaruia, si pana la sfarsitul lumii patimeste mistic pururea pentru bunatatea Sa, dupa analogie cu patimirea fiecaruia, vadit este ca va fi pe drept cuvant si mai mult Dumnezeu cel ce tamaduieste prin sine, imitand pe Dumnezeu, patimile celor ce patimesc din iubire fata de oameni si se infatiseaza ca avand aceeasi putere a dragostei ca Dumnezeu, dupa analogia Providentei Lui mantuitoare. Cine va fi asadar atat de tarzielnic si de anevoie de miscat la virtute, ca sa nu-si doreasca indumnezeirea, cand dobandirea ei este atat de usoara si cumpararea atat de lesnicioasa ? Iar paznica sigura si inviolabila a acestora, si cale usoara spre mantuire - fara de care cred ca nici un bine nu-l poate pastra nestirbit cel ce-l are - este grija de sine, prin care invatand sa privim si sa cugetam numai cele ce ne privesc pe noi, ocolim paguba ce ne poate veni de la altii. Caci de vom invata sa ne privim si sa ne cercetam numai pe noi insine, nu vom navali nicicand asupra faptelor altora, oricare ar fi ele, ci vom cunoaste ca singur judecator intelept si drept pe Dumnezeu, Care judeca cu intelepciune si dreptate toate cele ce se fac, potrivit cu ratiunea dupa care s-au facut, nu dupa chipul in care se arata. Pe acesta il pot judeca si oamenii, vazand in chip neclar ceea ce se vede. Dar adevarul nu este in ceea ce se arata, nici in ratiunea celor ce se petrec. Dumnezeu insa, vazand miscarea ascunsa a sufletului, pornirea nevazuta si ratiunea insasi dupa care s-a miscat sufletul, si scopul ratiunii sau tinta precugetata a intregii actiuni, judeca cu dreptate, cum am spus, toate cele savarsite de oameni. De ne vom sili sa izbandim aceasta si ne vom ingradi pe noi insine in noi, neamestecandu-ne cu cele de afara, nu vom lasa nici sa vada, nici sa auda, nici sa graiasca ochiul sau urechea sau limba noastra cele ale altora; iar de nu, le vom ingadui sa lucreze cu simpatie, dar nu cu patima, si sa vada, sa auda si sa graiasca spre castigul nostru, si numai atata cat va socoti ca trebuie ratiunea care infraneaza. Caci nimic nu aluneca mai usor spre pacat ca aceste simturi cand nu sunt indrumate de ratiune. Si iarasi, nimic nu ajuta mai mult la mantuire ca ele, cand le comanda, le indruma si le conduce ratiunea spre cele ce trebuie si vrea ea. Sa nu fim asadar fara grija, ci sa ascultam cu toata puterea de Dumnezeu Care ne cheama la viata vesnica si la o tinta fericita prin lucrarea poruncilor Lui dumnezeiesti si mantuitoare; ca sa luam mila si sa aflam har spre ajutor la timp potrivit. Caci harul, zice dumnezeiescul Apostol, “este cu toti care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos intru nestricaciune” (Ef. 6, 24), adica iubesc pe Domnul intru nestricaciunea virtutii si intru cuviinta curata si nefatarnica a vietii, facand voia Lui, si nu vatama nici una din poruncile Lui. Acestea le-am infatisat despre tema in chestiune pentru plata ascultarii, dupa puterea mea si asa cum am fost invatat, neindraznind sa ma ating de lucrurile mai tainice si mai inalte. Daca cineva dintre cei iubitori de invatatura doreste sa le cunoasca si pe acelea, sa citeasca cele scrise despre acestea de catre Sfantul Dionisie Areopagitul in chip dumnezeesc si va afla cu adevarat descoperirea unor taine negraite, daruita neamului omenesc prin dumnezeiasca lui intelegere si limba,”pentru cei ce vor avea sa mosteneasca mantuirea” (Evr. 1, 14). Daca nu sunt departe de dorinta voastra, mutumirea se cuvine lui Hristos, datatorul bunatatilor, si voua care m-ati silit sa le spun. Iar daca am ramas departe de ceea ce ati nadajduit, ce voi patimi sau ce voi face odata ce sunt slab in cuvant ? Slabiciunea se iarta, nu se pedepseste. Si mai degraba trebuie pretuit decat dispretuit ceea ce se face dupa putinta omului. Aceasta mai ales se cuvine sa o faceti voi, care v-ati propus sa iubiti pe oameni pentru Dumnezeu. Dar lui Dumnezeu Ii este placut ce I se aduce sincer din suflet dupa putere, chiar daca apare ca un lucru mic in asemanare cu cele mari. Caci El n-a respins nici pe vaduva care a adus doi banuti. Ceea ce a fost vaduva aceea odinioara si cei doi banuti, este oricand sufletul vaduvit de pacat, care a lepadat legea cea veche ca pe un barbat, dar inca nu e vrednic de insotirea deplina cu Dumnezeu si Cuvantul, insa Ii aduce totusi Acestuia drept arvuna doi banuti, adica ratiunea cumpatata si viata, sau credinta si buna cunostinta, sau deprinderea si lucrarea celor bune, sau contemplarea si actiunea potrivita cu aceasta, sau cunostinta si virtutea corespunzatoare, sau ratiunile din legea naturala si scrisa, care sunt putin superioare acelora si pe care avandu-le sufletul le aduce lui Dumnezeu si Cuvantul, iesind din ele ca si din toata viata lui, voind sa se insoteasca numai cu El, si primind astfel sa se vaduveasca de chipurile, randuielile si moravurile silnice ale firii si ale legii, ca de niste barbati, sau (Ii aduce) altceva mai duhovnicesc decat acestea, ce poate fi contemplat numai de cei curati la intelegere si e sugerat de Scriptura prin litera care e umpluta de istorie. Caci toate cele omenesti care par mari intru virtute, sunt mici cand sunt comparate de ratiunea care priveste lucrurile teologic. Dar iarasi chiar banii mici si din materie dispretuita si nu prea cinstita poarta la fel pecetea imparateasca ca si banii de aur ( materia cea mai de pret ) si sunt chiar mai de pret prin faptul ca sunt adusi cu toata dragostea. Pe aceasta vaduva imitand-o si eu, am adus lui Dumnezeu si voua, iubitilor, ca niste banuti, aceste cugetari si cuvinte mici si smerite, facute dintr-o cugetare si dintr-un grai sarac, fiindca asa mi-ati poruncit. Dar rog sufletul vostru binecuvantat si sfant sa nu-mi mai ceara vreo insemnare scrisa despre nici una din chestiunile despre care am vorbit. Aceasta din doua motive: intai, fiindca n-am dobandit inca frica curata si statornica de Dumnezeu, nici deprinderea tare a virtutii si fermitatea neclintita si nemiscata a dreptatii adevarate, care dau marturie despre siguranta cuvintelor; al doilea, fiindca fiind invaluit inca de furtuna patimilor ca de o mare furioasa si aflandu-ma departe de limanul nepatimirii dumnezeesti, si neavand limpede inainte capatul vietii, nu voiesc sa am pe langa fapte si cuvantul scris drept paras. Va rog apoi pe voi, care ati primit harul ascultarii, sa ma pomeniti pe mine nevrednicul, prin rugaciuni lui Hristos, marelui si singurului Mantuitor al sufletelor noastre, a Caruia este slava, cinstea si inchinarea. Impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant in veci. Amin.

Categoria: Mistagogia - Sfantul Maxim Marturisitorul

Cautare:

Despre tainele ce se savarsesc la Sfanta Liturghie in cei credinciosi

Vizualizari: 1862

Id: 798

Imagine:

Share: