Despre vointe si liberul arbitru

CAPITOLUL XVIII

Inca despre vointe si liberul arbitru, minte si intelepciune

Cand spunem ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, negresit ii atribuim pe toate cele firesti, atat ale Tatalui cat si ale Mamei. S-a facut om ca sa invinga pe cel invins. Caci cel care poate totul nu era lipsit de puterea de a elibera pe om de tiran prin stapanirea si puterea Sa atotputernica. Aceasta insa ar fi dat motiv de acuzare tiranului, anume ca omul a fost invins de el, dar a fost silit de Dumnezeu. Dumnezeu cel milostiv si de oameni iubitor, insa, voind sa arate biruitor pe cel cazut, se face om, ca sa ridice pe cel asemenea prin unul asemenea.

Nimeni nu tagaduieste ca omul este o fiinta rationala si ganditoare. Cum s-a facut insa Cuvantul om, daca a luat un trup fara suflet sau un suflet fara minte? Unul ca acesta nu este om. Dar ce folos am fi avut din intrupare, daca cel care a fost supus pentru prima data patimii n-a fost mantuit, nici nu a fost reinnoit si nici intarit prin legatura cu Dumnezeu?

Caci ceea ce n-a fost luat, n-a fost vindecat. Prin urmare Cuvantul ia pe om in intregime si ia de asemenea si partea lui cea mai buna, care a cazut sub boala, ca sa dea mantuire omului in intregime. O minte neinteleapta si lipsita de cunostinta nu poate sa existe niciodata. Iar daca este inactiva si imobila, negresit este si neexistenta.

Asadar, Dumnezeu Cuvantul, voind sa innoiasca pe “cea dupa chipul lui Dumnezeu”( Facerea I, 26.), s-a facut om. Dar care era “cea dupa chipul lui Dumnezeu”, daca nu mintea? A luat oare Cuvantul partea mai rea din om, lasand partea mai buna? In adevar mintea este intermediarul intre Dumnezeu si trup, al trupului ca impreuna locuitor, al lui Dumnezeu ca chip. Mintea, asadar, se amesteca cu mintea si mintea este la mijloc intre curatenia lui Dumnezeu si grosolania corpului. Daca Hristos a luat un suflet fara minte, atunci a luat sufletul unei fiinte irationale.

Daca Evanghelistul a spus: “Cuvantul s-a facut trup” (Ioan I, 14.), trebuie sa se stie ca uneori in Sfanta Scriptura omul este numit suflet, ca in urmatorul text: “Iacov a intrat in Egipt cu 75 de suflete” (Facerea XLVI, 27.); alteori este numit trup, ca in urmatorul text: “Tot trupul va vedea mantuirea lui Dumnezeu”( Luca III, 6; Isaia XL, 5.). Asadar, Domnul nu s-a facut trup lipsit de suflet, nici lipsit de minte, ci om. Caci insusi spune: “De ce ma lovesti pe mine, omul care v-a vorbit adevarul?” (Ioan VIII, 23; VIII, 40.). Asadar, a luat trup insufletit cu suflet rational si cugetator, care conduce trupul, dar este condus de Dumnezeirea Cuvantului. Prin urmare a avut in chip firesc si ca Dumnezeu si ca om vointa. Vointa omeneasca urma si se supunea vointei Lui; nu se misca prin propria ei opinie, ci voia pe acelea pe care le voia vointa Lui dumnezeiasca. Caci prin ingaduinta vointei dumnezeiesti, suferea in chip firesc cele ale Sale. In momentul cand a indepartat moartea, in chip firesc a indepartat-o, a trait clipe de agonie si s-a infricosat pentru motivul ca vointa Lui dumnezeiasca a voit si a ingaduit. Iar cand vointa Lui dumnezeiasca a voit ca vointa Lui omeneasca sa aleaga moartea, atunci ea de bunavoie s-a supus patimii, caci s-a dat pe sine insusi de bunavoie mortii, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om. Pentru aceea ne-a daruit indrazneala contra mortii, inainte de mantuitoarea patima, Domnul spune astfel: “Tata, daca este cu putinta treaca de la Mine paharul acesta” (Matei XXVI, 39; Marcu XIV, 36; Luca XXII, 42.). Din aceste cuvinte este clar ca El avea sa bea paharul ca om, nu ca Dumnezeu. Prin urmare, ca om voieste sa treaca paharul, caci cuvintele pronuntate de El exprima frica firii omenesti.

“Dar sa nu se faca voia Mea”, adica aceea potrivit careia sunt de alta fiinta decat Tine, ci vointa Ta, adica a Mea si a Ta, potrivit careia sunt deofiinta cu Tine. Iar acestea sunt iarasi cuvintele indraznelii. Caci sufletul Domnului, care a fost om adevarat, potrivit bunavointei Lui, simtind dragostea fireasca de fiinta Sa omeneasca, a incercat mai intai slabiciunea firii Sale la gandul despartirii de corp, dar fiind intarita de vointa dumnezeiasca, are iarasi indrazneala contra mortii. Pentru ca acelasi a fost in totul Dumnezeu impreuna cu omenirea Lui si in totul om impreuna cu Dumnezeirea Lui; acelasi ca om a supus, in El si prin El, lui Dumnezeu si Tatalui ceea ce este omenesc si a fost ascultator Tatalui dandu-se pe El insusi exemplul si pilda cea mai buna.

A voit in chip liber prin vointa dumnezeiasca si omeneasca. Vointa libera este innascuta, negresit, in orice fire rationala. Caci la ce va avea ratiunea daca nu judeca in chip liber? O dorinta naturala a sadit creatorul si in fiintele irationale; aceasta le conduce in chip necesar pentru mentinerea firii lor proprii. Caci cele lipsite de ratiune nu pot conduce, ci sunt conduse de dorinta naturala. Pentru aceea la fiintele irationale dorinta si impulsul spre fapta sunt simultane, caci ele nu fac uz de ratiune, de deliberare, de gandire sau judecata. Pentru aceea nu sunt laudate si fericite daca savarsesc virtutea si nici nu sunt pedepsite daca fac raul. Firea rationala are in adevar o dorinta naturala care activeaza; in aceia, insa, care pazesc starea naturala, este condusa si orinduita de ratiune. Caci aceasta este superioritatea ratiunii: vointa libera, pe care o numim o activitate fireasca in ratiune. Pentru aceea cand savarseste virtutea este laudata si fericita, iar cand savarseste viciul este pedepsita.

Prin urmare, sufletul Domnului a voit miscandu-se in chip liber, dar a voit in chip liber pe acelea pe care vointa Lui dumnezeiasca a voit ca sa le vrea. Trupul nu se misca la un semn al Cuvantului - Moise si toti sfintii se miscau la un semn dumnezeiesc - ci acelasi unul fiind si Dumnezeu si om a voit potrivit unei voin te dumnezeiesti si omenesti. Pentru aceea cele doua vointe ale Domnului nu se deosebeau unele de altele in opinie, ci mai degraba in putere fireasca. Caci vointa Lui dumnezeieasca era fara de inceput, atoatefacatoare, era insotita de putere si era impasibila; vointa Lui omeneasca, insa, a luat inceput in timp si a suferit insesi afectele naturale si neprihanite. In chip natural ea nu era atotputernica; dar prin faptul ca a fost cu adevarat si real vointa Cuvantului lui Dumnezeu a fost si atotputernica.

Categoria: Dogmatica - Sf. Ioan Damaschin

Cautare: