Discernamantul necesar in cazul vedeniilor

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat vreodată să vezi pe cineva venit în stare de înşelare drăcească din pricina zburdării închipuirii în vremea rugăciunii?

Stareţul: Ba mi s-a întâmplat. Un oarecare funcţionar care trăia în Petersburg, se nevoia cu asprime la rugăciune, fapt pentru care a ajuns într-o stare neobişnuită. Despre nevoinţa lui şi urmările sale el i-a făcut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, care este în Kolomno.

Protoiereul, vizitând o oarecare mănăstire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei mănăstiri să stea de vorbă cu funcţionarul. „Starea ciudată în care a ajuns funcţionarul din pricina nevoinţei", a spus cu mult bun-simţ protoiereul, „ar putea fi lămurită mai lesne de nişte trăitori în mănăstire, ca unii ce sunt mai deprinşi cu amănuntele şi întâmplările neprevăzute ale nevoinţei ascetice”. Monahul s-a învoit.

După oarecare vreme, funcţionarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el şi monah am fost şi eu de faţă. Funcţionarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale - că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bună-mireasmă, iar în gură o dulceaţă neobişnuită şi aşa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcţionar: „Nu v-a trecut prin gând să vă puneţi capăt zilelor?" „Cum să nu!" a răspuns funcţionarul: „m-am aruncat, deja, odată în Fontanka, dar m-au scos".

S-a arătat că funcţionarul întrebuinţa acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea şi sângele, omul căpătând, între timp, o putere nemaipomenită de postire aspră şi priveghere.

La starea de amăgire de sine pe care omul şi-o alege de bunăvoie, diavolul şi-a adăugat lucrarea sa, înrudită cu această stare, iar amăgirea de sine omenească a trecut în vădită înşelare diavolească.

Funcţionarul vedea lumină cu ochii cei trupeşti, buna-mireasmă şi dulceaţa pe care le simţea atârnau de simţurile trupeşti. Dimpotrivă, vedeniile sfinţilor şi stările lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovniceşti (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55): nevoitorul devine în stare să le primească după deschiderea ochilor sufletului său de către harul dumnezeiesc, înviind deopotrivă şi celelalte simţuri ale sufletului, care până atunci petreceau în nelucrare (Preacuviosul Simeon Noul Teolog, Cuvântul despre credinţă); la vedenia dăruită de har iau parte şi simţurile cele trupeşti ale sfinţilor, dar numai atunci când trupul trece din starea pătimaşă, în cea despătimită.

Monahul a început să-l înduplece pe funcţionar să părăsească felul de rugăciune întrebuinţat de el, lămurindu-i cât de greşit este acest fel de rugăciune şi cât de greşită este starea la care se ajunge prin el. Funcţionarul s-a împotrivit sfatului cu încăpăţânare. „Cum să mă lepăd de un har vădit!” - a răspuns el împotrivă.

Luând aminte la purtarea funcţionarului, am simţit faţă de el o negrăită milă, şi deopotrivă mi s-a părut oarecum caraghios. De pildă, i-a pus monahului următoarea întrebare: „Atunci când din îmbelşugarea dulceţei mi se umple gura de scuipat, acesta începe să curgă pe podea: e păcat, oare?”. Întocmai, cei care se află în înşelare drăcească stârnesc milă, ca unii care nu se mai stăpânesc pe sine şi se află, cu mintea şi inima, în robia celui viclean, a duhului celui lepădat.

După ce funcţionarul a plecat, l-am întrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gând să-l întrebaţi pe funcţionar despre încercarea de a-şi lua viaţa?” Monahul a răspuns: „Aşa cum în timpul plânsului celui după Dumnezeu vin clipe de neobişnuită împăcare a conştiinţei, lucru care alcătuieşte mângâierea celor ce plâng, şi în timpul desfătării celei mincinoase, aduse de înşelarea drăcească, vin clipe în care înşelarea îşi leapădă, cum ar veni, haina, şi se lasă gustată aşa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amărăciunea lor şi deznădejdea pricinuită de această amărăciune sunt de nesuferit”.

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: