Dragostea este la fel de tare ca moartea

În relaţia noastră cu moartea, importante sunt două aspecte. Când cineva moare, ni se frânge inima pe drept cuvânt. Putem constata cu groază faptul că păcatul e cel care a ucis fiinţa iubită. Putem refuza să vedem în moarte ultimul cuvânt, ultimul eveniment al vieţii. Suntem îndreptăţiţi să-l plângem pe cel plecat dintre noi, pentru că moartea nu ar trebui să existe. Răul a fost cel ce a ucis fiinţa umană. Pe de altă parte, ne putem bucura pentru el deoarece a început o viaţă nouă, eliberat de orice legătură.

Şi, din nou, putem plânge pentru durerea despărţirii, putem să ne deplângem singurătatea, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm ceea ce deja a prevăzut şi a prescris Vechiul Testament când s-a spus: Dragostea e la fel de tare ca moartea (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6), dragostea ce nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se şteargă, dragostea ce nu îngăduie să vorbim la timpul trecut despre relaţia noastră cu fiinţa iubită: „îl iubeam, ne simţeam atât de aproape”, ci se exprimă la prezent: „îl iubesc, mi-e drag, ne simţim atât de aproape”.

Aşa că în moarte există o complexitate, putem spune chiar o dualitate. Dar dacă suntem poporul lui Hristos, nu avem dreptul să ne îngăduim a trece cu vederea naşterea întru veşnicie a celui plecat dintre noi, pentru că noi înşine suntem atât de profund loviţi de această pierdere şi de pământeasca noastră singurătate. Există de asemenea în moarte o putere de viaţă ce ne atinge şi pe noi. Dacă iubirea noastră este statornică, dacă suntem în măsură să ni-i amintim nu doar cu mintea, ci şi cu inima, atunci prin moartea lor, a celor dragi, suntem într-un anume sens deja în veşnicie, acolo unde trăiesc ei, să ne amintim cuvântul lui Hristos care ne spune că acolo unde îţi este comoara, îţi va fi şi inima (cf. Matei 6, 21).

Dacă în inimile noastre le suntem credincioşi, atunci suntem deja împreună cu ei. Dacă viaţa lor a însemnat ceva pentru noi, dacă ea a fost pentru noi un exemplu sau un avertisment, atunci putem trăi nu în despărţire, ci în comuniune neîntreruptă cu ei şi spre răscumpărarea şi proslăvirea lor.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 89-91)

Categoria: Articole

Cautare: