Dragostea lui Dumnezeu

Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi chemat să urmăm sfânta Sa cale a cunoaşterii de sine şi să ne facă conştienţi de viaţa noastră păcătoasă de mai înainte, şi dacă ar fi lipsit dumnezeiasca iluminare, nu am fi văzut niciodată calea luminii şi a adevărului. El ne-a chemat pe toţi – pe unii din copilărie, pe alţii la maturitate, iar pe alţii la bătrâneţe. Fiind atât de bun, El ne-a luat pe toţi aşa precum o găină îşi adună puişorii sub aripile ei, pentru a ne face părtaşi ai dumnezeieştii Sale împărăţii.

El nu s-a dezgustat de nimic – nici de bube, răni, boli sau de vreo deformare a trăsăturilor duhovniceşti ale sufletelor noastre. Ci ca un tată El ne-a primit, ca o mamă ne-a alăptat şi ca un doctor atotmilostiv ne-a vindecat şi ne-a îmbrăcat în cel dintâi veşmânt al înfierii, al harului, trecând cu vederea marea sarcină a păcatelor fiecăruia dintre noi. Prin urmare, noi Îi datorăm o infinită dragoste şi adoraţie. Fie ca dragostea să se sălăşluiască în inimă, ca un izvor viu revărsând torente de apă, râuri de dumnezeiască dragoste. Nu ca Israel de odinioară – care-L cinstea doar cu buzele, în timp ce inima lor era departe de Hristos – ci ca un foc viu care spune: “Vino la Tatăl”. Aşa precum atletul este încercat în arenă şi pe câmpul de joc, la fel şi creştinul este încercat în arena luptelor ca să se vadă dacă Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 377-378)

Categoria: Articole

Cautare: