Drama unui Semanator

Despre om, dar și mai mult despre Dumnezeu nu se vorbește la timpul trecut, ci doar la prezent. Și dacă relația între Mântuitorul Hristos și oameni este mântuirea – ea este un prezent continuu.

Nouă iubitorilor de înțelepciune ce de fiecare dată ne mulțumim doar cu „filosofările”, care mereu căutăm să descoperim noi orizonturi, dar rămânem în curtea propriilor interese, Dumnezeu ne relatează Adevărul prin parabole și pilde. Pentru unii par a fi prea scurte și simple pentru a descoperi realitatea divină. Însă timpul a arătat că doar cei care s-au întors de la înțelepciunea lumească și au devenit fără de răutate asemenea pruncilor, dar desăvârșiți cu mintea, au cunoscut profunzimea lor.

Parabola Semănătorului e una din cele mai simple și mai profunde, dar și mai actuală. Ea caracterizează toate generațiile: De la Adam, până la ultimul ce se va naște din femeie. Posibil pentru noi generația „filocaliștilor” și a „ortodoxiștilor”, dar și pentru cei ce mereu încearcă să pună creștinismul pe raftul științelor exacte, deasa amintire a parabolelor e asemănătoare cu o scenă din „Alice în țara minunilor” unde Timpul e supărat pe Pălărier și ceasul lui mereu arată ora ceaiului…

Hristos e mai presus de timp. El e Stăpânul timpului și Împărăția lui nu are sfârșit. Însă ni se descoperă ca un Străin carui nu i se deschide ușa, ca un Cerșetor care flămânzește și ca un Stăpân pe care sluga Îl osândește. Îl vedem pe Dumnezeu care până întru atât stimează și prețuiește libertatea omului, încât il lasă să decidă singur ce fel de „pământ” să fie pentru cuvântul Lui.

„Eu te-am pus în mijlocul lumii, ca tu să poţi vedea toate părţile ei şi să poţi privi unde voieşti. Eu nu te-am creat nici pământesc, nici ceresc, nici muritor, nici nemuritor. Căci tu singur conform voinţei tale poţi să-ţi fii propriul creator şi din convenabila materie să te formezi. Aşa dar, eşti liber să te cobori până la ultimile scări ale lumii animalice, dar poţi să te ridici şi în sferele cele mai înalte ale Dumnezeirii” — spunea Giovanni Pico della Mirandola.

Tragicul acestei parabole e faptul că Hristos a fost și este în continuare respins. El ne cheamă mereu sa avem mintea după catapeteasma zilei a opta, iar noi Îi raspundem precum scria Dostoievski în „Legenda Marelui Inchizitor”: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci venirea Ta nu face decât să ne tulbure. … Tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va fi să vină vremea de apoi… Mai ai Tu dreptul, oare, să ne dezvălui fie și o singură taină a lumii din care vii? Nu, nu mai ai dreptul acesta…

Evanghelia ne da „undă verde” părerilor și voinței. Hristos în continuare imbogățește pământul inimilor cu cuvântul Său, insă toate rămân și par neterminate până la Înfricoșata Judecata.

În acest context aș vrea să închei cu o întrebare (puțin modificată de mine) pe care a pus-o Constantin Noica la înmormântarea lui Alexandru Sahia: „Avem dreptul să suferim la moartea unui Om, a cărui viaţă n-am înţeles-o întotdeauna”?

Arhim. Augustin Zaborosciuc

sursa http://arhimaugustin.info

Sursa: www.altarulcredintei.md

Categoria: Articole

Cautare: