Drumul spre sfintenie se poate face numai la adapostul smereniei

Progresul duhovnicesc rămâne real şi pur, numai la adăpostul discreţiei. Termenul numeşte una din cele mai fine şi mai subţiri virtuţi care însoţesc pe călătorul pe drumul desăvârşirii. Să nu se ştie ce faci. Sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se ştie despre el că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se facă sfânt, nu va fi sfânt niciodată. Orice rezultat bun pentru unii ca aceştia e un eşec. Nu există o cale mecanică a sfinţeniei. Nu există o regulă care duce la sfinţenie sau asigură sfinţenia.

În limitele tradiţiei în care discreţia e regină, ca ramura de umbră a smereniei, sfinţenia e posibilă, dar e pe drumul dintre căutări, e ascunsă în speranţă.

Tot ceea ce în tratatele de spiritualitate şi în îndemnurile Părinţilor şi ale Bătrânilor se referă la mântuire, se referă cu discreţie şi la sfinţenie. Cum se ajunge la ea? Am amintit despre Avva Alonie care spune că „de va voi omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsura dumnezeiască.” (Pateric)

Unora le e deci de ajuns o zi, altora nu le ajunge o viaţă. Unora li se prescriu căi grele şi lungi, altora uşoare şi scurte. Se poate şi altfel: căi uşoare şi lungi, dar şi căi grele şi scurte. Lui Avva Iosif i-a mărturisit cineva că nu poate merge nici pe o cale uşoară, nici pe una grea. Bătrânul i-a găsit şi acestuia un răspuns: „Dacă nu poţi dintru acestea nici una a face, măcar păzeşte-ţi ştiinţa ta despre aproapele”, adică să se ferească a judeca pe alţii.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, Bucureşti, 1995, p. 172)

Categoria: Articole

Cautare: