Duhul comunitar al Ortodoxiei

Nicăieri ca în Răsăritul creştin nu se simte şi nu se trăieşte mai intens şi mai adevărat frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea şi tăria mea va fi tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievski exprimă cât se poate de puternic ideea acestei responsabilităţi universală a oamenilor: “fiecare este vinovat faţă de toţi, pentru toţi şi pentru tot”. “Omul lui Hristos” simte că trebuie să fie ca Hristos care a săvârşit actul mântuirii pentru toţi oamenii, scoţându-i pe toţi de sub acelaşi blestem şi unindu-i în aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici este sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care, de fapt, este expresia celei mai înalte iubiri, a acelei virtuţi care va rămâne şi după ce toate vor trece, şi care este mai mare şi decât credinţa şi decât nădejdea.

Nimeni nu va pune la îndoială, se înţelege, că toate aceste însuşiri ale vieţii duhovniceşti ortodoxe nu sunt peste tot în aceeaşi măsură realizate. Dar ele sunt un ideal viu, veşnic prezent în faţa credinciosului şi toată dinamica ortodoxă nu înseamnă altceva, decât conformarea vieţii la acest înalt ideal al vieţii creştine.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colecţia Axios, 1995, pp. 93-94)

Categoria: Articole

Cautare: