Dumnezeu este considerat izvor al iubirii

Jean-Claude Larchet, „Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul”, trad. Marinela Bojin, Sophia, București, 2003

Personalitatea emblematică a Sfântului Siluan Athonitul a marcat spiritualitatea răsăriteană a secolului al XX-lea. În acest sens, nenumărați teologi contemporani nu s-au sfiit să-l numească: „Sfânt fără frontiere”, „mistic al Bisericii universale”, „părinte de o modernitate tulburătoare” sau „cel mai autentic monah al secolului al XX-lea”.

Aceste mărturii surprind diverse aspecte definitorii ale caracterului unic al Cuviosului Siluan. Dar cine a fost, de fapt, acest sfânt monah contemporan care a reușit să se impună în rândul celor mai importanți părinți ai Bisericii? Este întrebarea la care volumul „Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul” al lui Jean-Claude Larchet își propune să găsească un răspuns.

Cartea este structurată în două părți: prima are în vedere prezentarea unor studii, ce doresc să continue demersul exegetic al Sfântului Sofronie Saharov, ucenicul starețului Siluan, iar cea de-a doua, evidențierea câtorva fragmente din scrierile monahului athonit.

Prima parte este împărțită și ea în mai multe capitole care urmăresc, pentru început, relatarea celor mai importante evenimente din viața Cuviosului Siluan, ca mai apoi, să prezinte temele principale din teologia acestuia. După ce trece în revistă extrase din oprea starețului, volumul se încheie cu prezentarea a trei scrisori care i-au aparținut monahului rus.

Despre iubire s-au scris nenumărate tratate, dar niciunul dintre ele nu poate împărtăși esența poruncii supreme dată de Mântuitorul. Ce este iubirea sau, mai degrabă spus, cine este iubirea? În teologia ortodoxă, Dumnezeu este considerat izvor al iubirii. Cum se manifestă această dragoste a lui Dumnezeu? Numai Duhul Sfânt ne poate ajuta să o înțelegem.

Sfântul Siluan a descoperit iubirea divină chiar în adâncul iadului, în adâncul deznădejdii și al fricii. La limita puterilor sale trupești și sufletești, istovit de dorul nealinat față de Creatorul său și încolțit la tot pasul de demoni, Sfântul Siluan începe să guste din amărăciunea iadului. Copleșit de puterea lor, el este convins că nu mai există scăpare și cade într-o deznădejde profundă. Însă Domnul nu a suferit să-și vadă făptura Sa chinuindu-se și alege să se pogoare cu smerenie în acel iad lăuntric și de aici să îl ridice în raiul desfătărilor.

Ajuns deja în brațele Domnului sufletul își găsește liniștea și începe să cunoască, în lumina Duhului Sfânt, măsura iubirii dumnezeiești. Înrobit de această dragoste, el este convins că i s-au iertat păcatele și nu încetează să vestească tuturor că, într-adevăr, Dumnezeu este iubire. „Inima mea Îl iubește fierbinte pe Domnul, cum voi ascunde focul care-o arde? Cum voi tăinui darurile Sale care-mi desfată sufletul? Cum voi uita binefacerile Domnului prin care sufletul meu L-a cunoscut pe Dumnezeu? Cum voi putea să nu vorbesc de Dumnezeu, când El mi-a robit sufletul? Cum voi tăcea, când noapte și zi inima mea arde de dragoste pentru El?”

Categoria: Articole

Cautare: