Egoismul - generalul unei ostiri intregi de patimi

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”. Începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 207)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: