Eu şi dacă mă ţâu de gard [din slăbiciune], tot mă duc la biserică

Bătrânii noştri fără carte nu au crescut cu toate platitudinile acompaniate cacofonic ce ni se livrează aproape două luni în perioada Crăciunului pe post de colinde, ci cu slujbele Bisericii, iar din simţirea tainei sărbătorii s-au născut colindele strămoşeşti, care am putea spune că sunt amintirea mitică a primei slujbe de Crăciun, cu acel „lerui ler” venind din lat. „halleluiah”.

Bătrânii noştri nu ştiau carte sau aveau una-două clase, dar sâmbătă, când bătea clopotul pentru vecernia duminicii, îşi lăsau lucrul şi alergau la biserică. Iar sâmbătă seara îi puneau pe cei 11-12 copii la culcare mai devreme decât în restul săptămânii, ca duminică dimineaţa, la Psalmii utreniei, să fie toţi în biserică. Silirea aceasta de sine nu avea cum să fie pricinuită de gustarea estetică a slujbei, pentru că esteticul nu te scoate afară din casă când eşti beteag, când dă ger amarnic sau când e bolişte. Era mai mult de atât, era dulceaţa Harului simţit de apostoli când au uitat de sine, pe Tabor şi la Cincizecime. O bătână ne zicea: „Eu şi dacă mă ţâu de gard [din slăbiciune], tot mă duc la biserică”. Altă bătrână, născută pe vremea războiului din ’916, ne încerca trezvia la cântare: „Iei aminte la cuvinte?”. Altcineva atrăgea atenţia asupra frumuseţii citirilor din profeţi, adică paremiile de la vecernia Naşterii. Numai două clase avea un bătrân care lăcrima când răsuna Doxologia în biserică aşa cum răsunase altădată cântată de îngeri în Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Şi lua imnul Betleemului şi-l ducea acasă şi-l fredona tot lăcrimând.

Marea poezie a omenirii cuprinsă în imnografia Bisericii vorbeşte numai în paradoxuri despre taina prin care fecioara din Nazaret, „cea mai presus de minte și de cuvânt”, a „născut negrăit, sub ani, pe Cel fără de ani”. Zice Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera celui neapropiat [inaccesibil] aduce... S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Tabloul zugrăvit de marele Ioan Damaschinul în canonul utreniei te face martor cu păstorii din Betleem: „Taină străină văd şi preaslăvită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara; ieslea, sălăşluire (chorion) întru care S-a culcat Cel neîncăput (achoretos), Hristos Dumnezeu”.

Merge bătrânul cu două clase la vecernia şi la utrenia Crăciunului, unde ascultă din Cassiana, prima imnografă medievală, şi din marele Ioan Damaschinul, iar omul recent îl priveşte cu îngăduinţă, în vreme ce pe sine se vede făcând mare ispravă culturală când se foieşte printre furtunurile de la muzeul de artă contemporană. Ei, oameni cu două clase, trăiau Betleemul, iar noi, educaţi şi formaţi continuu, nu avem nici măcar înţelegerea boului şi a măgarului din Betleem.

„Cela ce preaînțelepți pe pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt...”

Iosif Camară

Categoria: Articole

Cautare: