Extreme nesanatoase: frica de moarte si moartea, ca fuga de responsabilitatile vietii

Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă. Într-adevăr, este şi ceva înşelător şi ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând: „Cât aş fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aş dori să fiu liber de toată răspunderea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu sau faţă de oricine altcineva! Cât aş dori să mă pot întoarce la condiţia copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător şi când puteam pur şi simplu să mă joc!”.

Cei mai mulţi dintre noi ar prefera să se joace cu viaţa în loc să o trăiască, implicându-se şi asumând-o. Ca urmare, există o fascinaţie a morţii văzute ca o eliberare de povară şi de răspunderea în faţa vieţii. Dar în cazul acesta, moartea trebuie privită ca un vrăjmaş, fiind una din căile prin care suntem amăgiţi şi întoarcem spatele la ceea ce ne oferă viaţa. Când cineva spune: „Nu mi-e frică de moarte”, ar trebui să fim gata să-l întrebăm dacă acceptarea sau chiar dorirea morţii nu ascunde mai curând o teamă de viaţă. „Mi-e teamă de viaţă şi aş dori să evadez cu orice preţ” – numai de-aş putea să adorm şi să nu mă mai trezesc, de-aş putea să-i las pe alţii răspunzători în locul meu, ca să preia cele pe care le-am lăsat nefăcute sau rău întocmite!

N-ar trebui să fim romantici în atitudinea noastră față de moarte. Dacă ne uităm la sfinţi, descoperim o atitudine cu totul diferită în faţa morţii. Iubirea lor de moarte nu era întemeiată pe frica de viaţă. Când Sfântul Apostol Pavel spune: Căci pentru mine viaţa este Hristos, şi moartea, un câştig. [...] Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine (Filipeni 1; 21, 23), el exprimă o atitudine cu totul pozitivă în ceea ce priveşte moartea. Moartea i se arată ca o poartă ce s-ar deschide către veşnicia unde s-ar întâlni faţă către faţă cu Domnul, Care este toată iubirea şi viaţa sa. Dar acest lucru nu poate fi realizat precum orice alt lucru pe care ni-l dorim... Este mai mult decât atât. Ca să ne fie dor, ca să dorim apropierea morţii şi să considerăm moartea ca fiind încununarea vieţii, ca o creştere către dimensiunea de necuprins a veşniciei (pentru a folosi o expresie a Sfântului Maxim Mărturisitorul), trebuie să avem experienţa vieţii veşnice aici şi acum. Nu trebuie să ne raportăm la viaţa veşnică ca la o fericire ce va să vie mai târziu. Apostolii au devenit neînfricaţi numai atunci când ei înşişi s-au făcut, aici şi acum, părtaşi ai vieţii veşnice. Atâta timp cât nu primiseră mărturia Învierii lui Hristos, atâta timp cât nu primiseră Duhul, încă se temeau şi se agăţau cu frică de viaţa lor vremelnică.

Dar în momentul când li s-a descoperit viaţa veşnică, teama de a-şi pierde viaţa cea vremelnică a dispărut, căci ştiau că ura, persecuţia şi uciderea nu puteau decât să-i elibereze de limitările acestei vieţi, deschizându-le calea către adâncurile nemărginite ale vieţii veşnice. Iar această viaţă veşnică era cunoscută ca o trăire a prezentului, şi nu numai ca un act de credinţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mucenici. Ei erau gata să-şi dea viaţa şi dobândiseră libertatea supremă a dăruirii de sine, deoarece cunoşteau viaţa veşnică şi chiar intraseră într-o oarecare măsura în ea.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 142-144)

Categoria: Articole

Cautare: