Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu

Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu :: Pr Dumitru Staniloae

c. Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu

a) Cel ce Se naste din Fecioara ca om e Dumnezeu. Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu, caci in aceasta se implica marturisirea ca Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a nascut din ea, dupa firea Sa omeneasca. Niciodata nu se naste o fire, ci un ipostas, care in ordinea omeneasca este o persoana, daca firea nu vine la subzistenta reala decat ca persoana. Persoana care Se naste din Fecioara Maria este identica cu Persoana Cuvantului dumnezeiesc, Care prin intrupare Se face si persoana firii omenesti.

Leontiu de Bizant foloseste un alt argument pentru unitatea Persoanei care Se naste din Fecioara Maria, deci pentru faptul ca aceasta Persoana este Dumnezeu-Cuvantul: unicitatea Persoanei manifestata in toata multiplicitatea actelor Ei, in orice amanunt al manifestarilor Ei. “Corespunzator dominarii partii dumnezeiesti si urmand cu evlavie Sfintei Scripturi, numim Dumnezeu pe intregul Hristos, mai ales pentru ca trasatura cea mai proprie a lui Dumnezeu o observam in El intreg, si nu numai intr-o parte. Aceasta este nepatimirea. Pe langa aceea,toata fapta vrednica de Dumnezeu o cunoastem in El intreg.”

Din Fecioara Maria Se naste deci Fiul lui Dumnezeu insusi, ca persoana a firii omenesti. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria inseamna a respinge intruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta ca Fiul lui Dumnezeu insusi S-a facut om, a nega ca Iisus Hristos este Insusi Fiul lui Dumnezeu cel intrupat pentru un dialog etern cu noi, facandu-Se in acest scop si persoana omeneasca. A nega ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu inseamna a nega ca Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiul ei, deci Fiul omului. De ce a pus Iisus Hristos atata accent pe numirea Sa de Fiul omului? Daca era numai om, aceasta era de la sine inteles. El a insistat sa Se numeasca Fiul omului, pentru a arata ca, desi e Dumnezeu, S-a facut cu adevarat Fiul omului El Insusi. Numai intrucat Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiul Fecioarei, El S-a facut Fiul omului si Fratele oamenilor si prin aceasta i-a facut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har. Numai asa Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a impartasit de patimirile noastre si de moartea noastra si prin aceasta le-a biruit. Numai asa a indumnezeit firea omeneasca.

De aceea Sfantul Chiril din Alexandria a unit lupta impotriva lui Nestorie pentru o nica persoana in Hristos cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Nascatoare de Dumnezeu, precum acela intarea teoria lui despre cele doua persoane, cu negarea acestui atribut pe seama Sfintei Fecioare, recunoscandu-i numai numele de Nascatoare de om sau de Hristos.

Urmand Sfantului Chiril, Leontiu de Bizant a luptat de asemenea impotriva nestorienilor pentru calitatea de Nascatoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Dar inca inainte de Sfantul Chiril, Sfantul Grigorie de Nazianz spunea: “Daca cineva nu crede ca Sfanta Maria este Nascatoare de Dumnezeu, e despartit de Dumnezeu.” Dupa el, de aceasta depinde mantuirea noastra.

Daca Fiul lui Dumnezeu a dat la inceput existenta omului, adresandu-i-Se ca unui alter-ego al subiectului Sau, acum Se face El insusi un astfel de subiect; dar aceasta nu inseamna ca inceteaza de a fi El Insusi si subiectul creator. El vrea sa treaca in dialogul cu oamenii de la pozitia de partener din afara ordinii lor, in ordinea lor. In scopul acesta El nu Se mai poate folosi de persoanele umane care se nasc unele din altele. El Isi produce Siesi din Fecioara Maria o natura omeneasca proprie, ca subiect uman. El Insusi Se naste ca om. Acesta e nu numai un act nou, ci si un inceput cu totul nou, care se produce in istoria umanitatii.

Acest inceput nou nu se putea produce din initiativa umana, ci din cea dumnezeiasca. Un alt subiect uman, nascut pe cale obisnuita din barbat si femeie, n-ar fi implinit planul Fiului lui Dumnezeu de a Se face El Insusi subiect uman in dialogul cu oamenii, fara a inceta sa ramana in acelasi timp Fiul lui Dumnezeu. O nastere, din autonomia umana, adica printr-o pereche umana, suficienta pentru a aduce la existenta o alta persoana umana din puterile imanente omenesti, n-ar fi introdus in sirul persoanelor umane o persoana care sa fie in acelasi timp o persoana dumnezeiasca. Nasterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara a tinut seama de neputinta imanentei umane de a se mantui prin ea insasi, de a sparge in sus orizontul inchis al umanului supus repetitiei si mortii, de a incadra pe toti cei ce se nasc din Hristos dupa har in sirul celor “nascuti” din Dumnezeu.

Din acest punct de vedere nasterea lui Dumnezeu-Cuvantul ca om este o nastere unica, neavand nimic din nasterea celorlalti oameni. “Nici prima Lui nastere “din Tatal”, nici a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva.” Ea nu e o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu. Se naste subiectul divin liber si ca om, nu e nascut un om din randuiala naturii. De altfel, chiar persoana umana nu e numai nascuta ca un obiect, ci se si naste, sau se naste propriu-zis ca subiect, avand din prima clipa acest rol activ in formarea naturii sale, in formarea sa ca om. Propriu-zis subiectul uman isi are explicatia aparitiei ca suport al naturii sale umane, sau natura umana isi are explicarea aparitiei cu suportul ei in ea insasi, in suportul sau in ipostasul mai adanc al Cuvantului dumnezeiesc, ca al carui chip si partener de dialog se constituie din prima clipa, la chemarea lui Dumnezeu Cuvantul. Dar in Hristos, Cuvantul Insusi Se face nemijlocit ipostasul naturii umane. In Hristos El Se cheama pe Sine Insusi in existenta ca om. Ipostasul mai adanc al ipostasurilor umane se face de asta data in mod nemijlocit ipostasul naturii Sale umane.

In felul acesta nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om depaseste si mai mult posibilitatile firii. Faptul acestei nasteri minunate nu e un fapt de natura, ci un fapt al coplesirii naturii de catre Duhul dumnezeiesc, intr-un mod cu mult mai deplin decat in nasterea celorlalti oameni. De aceea in Evanghelii si in Simbolurile de credinta ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfant in zamislirea si nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Omul se constituie in mod deplin inca de la inceputul existentei sale prin suflarea de viata a lui Dumnezeu, adica prin Duhul Sfant. Cu atat mai mult Se constituie acum Cuvantul lui Dumnezeu ca om prin impreuna-lucrarea Duhului Sfant. Prin lucrarea Duhului Sfant omul se constituie ca subiect, prin care se afirma spiritul, ca un factor superior fata de natura, deci nu ca obiect; prin lucrarea Duhului Sfant omul e chemat la un dialog cu Logosul. In Hristos omul afla implinirea suprema in identitatea sa, ca subiect, cu Logosul, ca subiect divin, prin prezenta Duhului Insusi ca persoana.

Sfintii Parinti observa ca daca la inceput Dumnezeu a putut lua El Insusi numai din Adam un alt subiect uman, de ce n-ar fi putut lua acum numai dintr-o femeie, El insusi, nu un subiect uman, ci numai o natura umana pentru Sine ca subiect? Dar daca atunci a luat intr-o clipa un subiect uman din Adam - caci omului ii trebuia de la inceput un partener de dialog -, acum Dumnezeu Cuvantul parcurge intregul proces de formare a naturii Sale, de formare a Sa ca om, ca un nou partener de dialog al omului, pentru a parcurge de la inceput intregul drum al omului, cu exceptia initiativei umane a nasterii, care n-ar fi putut forma decat un alt subiect uman din sirul imanent uman. Sfantul Maxim Marturisitorul observa ca prin acest mod nou de nastere, nu numai Dumnezeu accepta o temporalitate, care nu contrazice eternitatea Sa, ci si natura umana e restabilita in starea sa originara, fiind coplesita de Duhul dumnezeiesc prin fortificarea spiritului uman. Caci Hristos ca om vine la existenta, asemenea lui Adam, printr-un act de creatie dumnezeiasca, deci nepatat de pacatul voluptatii. Dar pe de alta parte, Hristos ramane in continuitate si cu succesorii lui Adam veniti la existenta prin nasterea naturala.

b) Lucrarea Duhului Sfant in nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Lucrarea Duhului Sfant nu e in cazul lui Hristos numai o suflare de viata facatoare ca la creatia primului om, cand prin aceasta omul, ca chip al Logosului si ca partener al dialogului cu El, devine subiect printr-o intarire a lui in temeiul dumnezeiesc al existentei, sau in Cuvantul dumnezeiesc, fapt care la inceput a avut numai caracterul unui har, al unei legaturi intime cu Dumnezeu, in care statea si puterea de intarire personala a lui. De asta data prin lucrarea Duhului Sfant firea umana se ipostaziaza in Insusi Cuvantul lui Dumnezeu. In cazul urmasilor lui Adam lucrarea Duhului Sfant la nasterea si in viata lor are ca efect numai infiintarea si intarirea lor ca persoane proprii, ca parteneri ai dialogului cu Logosul. In cazul lui Hristos, Insusi Fiul lui Dumnezeu Se face subiectul firii umane prin lucrarea Duhului Sfant. La constituirea lui Hristos, Duhul dumnezeiesc ca suflare de viata nu Se mai comunica numai cu masura, ci in intregime, si nu mai intalneste in infiintarea sufletului sau intregului om ca chip al lui Hristos o initiativa umana, care poarta in ea si pata voluptatii. Acum lucreaza singur Duhul Sfant si in plinatatea lucrarii Sale. De aceea plinatatea aceasta a Duhului lucrand din Cuvantul lui Dumnezeu Care Se face om, are un efect cu mult mai mare decat constituirea si intarirea omului ca ipostas propriu. Suflarea Duhului nu mai are ca efect in cazul lui Hristos numai intemeierea unui dialog intre om si Cuvantul ca intre doua subiecte din planuri inegale, ci Hristos Insusi Se face un partener uman al dialogului cu Dumnezeu, ramanand in acelasi timp si partenerul divin al acestui dialog. Daca in cazul celorlalti oameni firea umana se constituie ea insasi ca ipostas propriu intr-o legatura cu Ipostasul Cuvantului, in cazul lui Hristos firea umana primeste ca temei ipostatic direct, sau ca mod al subzistentei ei, pe Dumnezeu-Cuvantul. Ea nu este intarita numai intr-o legatura cu Cuvantul dumnezeiesc ca si cu un ipostas deosebit, ci e primita in unitatea ipostatica a Cuvantului dumnezeiesc. Dialogul omului cu Dumnezeu e preluat de Fiul lui Dumnezeu Insusi.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune numai ca daca suflul dumnezeiesc care produce sufletul in ceilalti oameni nu-i da acestuia puterea de a forma corpul din primul moment in complexitatea sa virtuala fara samanta barbatului, suflul incomparabil mai puternic care a produs sufletul uman al lui Hristos i-a dat acestuia puterea de a forma trupul fara samanta barbatului, ba si puterea de a imprima trupului o puritate totala, lipsind de la zamislirea lui pata voluptatii. Dar acest suflu cu mult mai puternic al Duhului se datoreste faptului ca Insusi Duhul ca persoana produce aceasta suflare, iar Duhul e salasluit in Ipostasul Cuvantului. Prin aceasta Insusi Cuvantul infiinteaza prin Duhul sufletul unit cu Sine drept ipostas al Sau. De aceea insusi Ipostasul Cuvantului Isi formeaza impreuna cu Duhul Sfant, prin suflet, trupul.

Daca Leontiu de Bizant atribuie Duhului insasi formarea trupului, aceasta nu inseamna ca formarea aceasta nu se face si prin suflet. De fapt, asa cum la inceput Duhul care Se purta deasupra apelor a dat forma plasticizata ratiunilor Cuvantului sau chipurilor lor, aducand la existenta lucrurile, nu fara voia si impreuna-lucrare a Cuvantului, iar sufletul ca ratiune subiectiva legata de ratiunea obiectiva a trupului e si el pus in lucrarea sa de formare a trupului de catre Duhul, tot asa e de inteles ca Duhul prin lucrarea Sa mai deplina la constituirea lui Hristos ca om, efectuand si unirea Ipostasului Cuvantului cu sufletul si cu trupul, realizeaza impreuna cu Logosul existenta si incadrarea sufletului si a trupului in Ipostasul Logosului, acordand si sufletului un rol in formarea trupului. Duhul e ultimul factor care formeaza materia ca plasticizare a ratiunii, organizeaza in unitati proprii, deci face aceasta si cu corpul si, intr-o masura deplina, cu corpul lui Hristos; si tot Duhul sporeste prezenta spiritului in corp, deci si prezenta si lucrarea Sa personala in trupul lui Hristos. De aceea El are un rol hotarator si in invierea trupului lui Hristos, si in umplerea Lui deplina de Duhul.

Leontiu de Bizant zice: “Trupul isi ia fiinta din Duhul Sfant, prin lucrarea Lui creatoare, iar din Nascatoarea de Dumnezeu a luat materia substantei lui; iar Cuvantul S-a salasluit in templul creat de Duhul Sfant de la prima lui configurare, neasteptand desavarsirea templului, ci, de la primul inceput al negraitei iconomii (intrupari), unindu-Se cu laboratorul firii, S-a imbracat in zidirea Sa. Caci nu s-a format intai trupul, ca sa intre dupaaceea in el din afara, ci El Insusi imbracandu-Se in el, imprima in Sine chipul nostru.” Deci Duhul sl Cuvantul lucreaza impreuna de la inceput; Duhul nu creeaza un trup in sine, ci trupul la a carui formare lucreaza Duhul e trupul pe care Si-l formeaza totodata Cuvantul prin imprimarea Sa in el, ca fiind ipostas al lui. Duhul ii da viata, Cuvantul ii da specificul de trup al Sau, ii da identitatea personala, prin incadrarea lui in Sine insusi ca ipostas al lui.

Am mentionat insa ca Hristos ramane si intr-o continuitate de natura cu succesorii lui Adam. De aceea nu-Si creeaza firea Sa omeneasca din nimic, ca la inceputul creatiei, ci din Fecioara Maria. Hristos Isi asuma astfel firea urmasilor lui Adam pentru a o innoi dinlauntru. Prin aceasta, da totodata o apreciere pozitiva modului lor de venire la existenta prin nastere.

El nu inlatura aceasta nastere a celorlalti oameni, ci, odata veniti la existenta, ii purifica de ceea ce s-a adaugat ca pacat la ea. Iisus uneste astfel, prin modul Sau de venire la existenta ca om, modul venirii la existenta prin creatie cu modul de venire la existenta prin nastere. Intr-un fel si urmasii lui Adam uneau modul venirii la existenta prin nastere cu modul venirii la existenta prin creatie.

Caci toti se nasteau in temeiul creatiei protoparintilor si pe langa aceia toti primeau sufletul ca chip al Cuvantului prin suflarea de viata a lui Dumnezeu, adica prin comunicarea Duhului Sfant. Iar odata cu sufletul primeau si punerea lor in legatura cu Dumnezeu, in relatie dialogica cu Dumnezeu-Cuvantul.

De la Adam prin creatie si din suflarea deplina a Duhului ca persoana, Hristos ia “chipul lui Dumnezeu”, sau chipul Sau; de la urmasii lui Adam, prin nastere, ia afectele ireprosabile si coruptibilitatea de pe urma pacatului, dar nu si pacatul, pentru ca nasterea Lui e unita mai strans cu creatia lui Adam si cu lucrarea Duhului Sfant, iar Adam n-a adus prin aceasta origine de la Dumnezeu pacatul.

Aceasta nastere deosebita a lui Hristos a fost explicata in paginile anterioare prin lucrarea deosebita ce am vazut ca a avut-o Duhul in zamislirea si nasterea Fiului ca om.

c) Maica Domnului naste pe Fiul lui Dumnezeu ca om, in chip feciorelnic. Dar DuhulSfant, lucrand in felul acesta, sau contribuind ca persoana la realizarea actului prin care Fiul lui Dumnezeu Se face ipostas al firii omenesti, lucreaza si asupra celei ce se face prin aceasta Maica Lui, asa cum lucreaza si Cuvantul Insusi, Care isi formeaza firea omeneasca din ea tot ca persoana. Dar eficienta Duhului asupra cuiva e in proportie cu puritatea, sau cu disponibilitatea celui asupra caruia Duhul lucreaza. Caci puritatea inseamna disponibilitate nemicsorata pentru Dumnezeu, inseamna angajarea integrala in dialogul cu Dumnezeu, in rolul celui ce raspunde si se daruieste. Maica Domnului se daruieste deplin Cuvantului, nu numai prin Cuvant, ci prin punerea sa integrala la dispozitia Lui. Duhul poate coplesi astfel in ea deplin legea naturala a nasterii. Cine se preda voluptatii nu e pur, nu e disponibil in mod integral pentru Dumnezeu, pentru Cuvantul, nu e intr-o stare de luciditate spirituala si de responsabilitate in fata lui Dumnezeu.

In acesta puterea Duhului nu poate coplesi legea naturala a nasterii. Cuvantul lui Dumnezeu nu-Si poate forma El insusi, in mod suveran, trupul Sau; ci in acest caz trupul se formeaza prin legea naturii si e imprimat de voluptatea de la inceputul formarii lui. Ipostasul Cuvantului nu-Si poate impropria deplin trupul ce se formeaza astfel si acesta nu-si gaseste implinirea suprema sau personalizarea deplina in Ipostasul Cuvantului, ci ramane in parte neliber, nedeplin personalizat, nedeplin disponibil pentru spirit.

Cine nu face din partea sa totul pentru puritate nu poate fi sfintit de Duhul si coplesit de El. Cine nu se daruieste integral lui Dumnezeu, intr-o deplina eliberare de pasiuni, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca persoana pentru a-si afla in El personalizarea deplina.

Leontiu de Bizant observa ca si mamele altor prooroci au fost sfintite de Duhul si, prin aceasta, si proorocii ce se aflau in pantecele lor (Ieremia, Ioan Botezatorul etc.). “Dar numai Nascatoarea de Dumnezeu este in particular cea care a avut pe Duhul insusi, umbrind-o si salasluit in ea, si L-a nascut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Caci nu a nascut pe cineva sfintit, ci pe Sfantul care, nascandu-Se din ea, a si sfintit-o.”

Coborand ca ipostas El insusi in ea si incepand sa-Si formeze trupul din ea, cu impreuna-lucrarea Duhului Sfant intreg ca persoana, trupul ei, tinut de ea in puritatea fecioriei pana atunci, in puritatea totalei disponibilitati pentru Dumnezeu, e curatit si de pacatul stramosesc, pentru ca Ipostasul dumnezeiesc sa nu ia trupul Sau dintr-un trup care se afla inca sub acest pacat si sub legea naturala a nasterii in voluptate. Iata de ce Maica Celui ce Si-a format firea omeneasca din ea si cea asupra careia El a putut lucra pentru ipostazierea firii omenesti ce se forma in ea, in Sine, ca in Dumnezeu Cuvantul, trebuia sa fie fecioara inainte de zamislire, la zamislire si la nastere. Calitatea Mariei de Nascatoare de Dumnezeu si fecioria ei tin impreuna. Iar daca s-a petrecut cu ea o astfel de minune, nu se putea ca ea sa nu ramana si dupa aceea total daruita lui Dumnezeu, adica fecioara. Cea care L-a tinut in brate pe Fiul lui Dumnezeu ca om si se impartasea de puritatea Lui, cum s-a impartasit de eliberarea de pacatul stramosesc in momentul salasluirii Lui in ea, la zamislirea Lui ca om, nu se putea sa nu ramana fecioara.

Daca Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contributie la intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, in El ca ipostas al ei, aceasta se datoreste faptului ca ea singura a dus la implinire o putere pe care Dumnezeu de la inceput “a sadit-o in om impotriva pacatului”. Prin aceasta “ea a acoperit toata rautatea oamenilor si i-a aratat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu si pamantul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”. Pacatul stramosesc il avea si ea, dar in ea si prin ea “omul… cu multa vigoare a aratat puterea sadita in el impotriva pacatului, ocolind, prin cuget treaz si prin hotarare dreapta si prin marimea intelepciunii, tot pacatul de la inceput pana la sfarsit”. “Prin frumusetea ei a aratat lui Dumnezeu frumusetea comuna a firii” si “L-a miscat spre iubirea oamenilor” Propriu-zis, ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu si prin aceasta era unita cu El, inca inainte ca E l sa desavarseasca unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. “Pe Acela, pe Care mai tarziu avea sa-L imbrace cu trup din trupul ei si astfel sa-L infatiseze ochilor tuturor, L-a desemnat in ea prin faptele ei.”91 La “plinirea vremii”, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, a contribuit si umanitatea prin ea, facandu-se apta pentru aceasta inserare a lui Dumnezeu in randul persoanelor umane, prin asumarea firii noastre in Ipostasul Sau in vederea indumnezeirii ei.

Totusi nasterea Lui din femeie la aceasta “plinire a legii” s-a facut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea (cf. Gal. 4, 5-6). Adica Fiul lui Dumnezeu S-a facut om nu numai prin creatie, ci si prin nastere, luand prin aceasta din firea noastra afectele si coruptibilitatea de pe urma pacatului, dar fara de pacat. Aceasta L-a pus sub legea acestor urmari, ca sa le biruiasca si ca sa scape astfel pe toti fratii Sai de sub lege, sau sa-i faca din robii legii, fiii liberi ai lui Dumnezeu, in felul acesta a facut din chenoza acceptarii patimirilor mijloc de eliberare de ele, de indumnezeire si de infiere a noastra. In sensul acesta, respingand afirmatia nestorienilor ca Hristos a fost dus dupa 40 de zile de la nastere la templu pentru curatirea Lui, dupa lege, intrucat era simplu om, Leontiu de Bizant declara ca nu El avea lipsa de implinirea acestei legi, ci fratii Sai pe care ii reprezenta.

Caci El insusi era adevarata curatire a pacatului si El a luat puterea legii. “Caci pentru neputinta legii, care era slaba prin trup, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau in asemanarea trupului pacatului; si nu numai a desfiintat, ci a si osandit pacatul in trupul Sau. Avand deci taria curatiei in trupul Sau impletit cu Dumnezeu, Hristos implineste toate dreptatile legii trupeste, ca sa elibereze firea trupului de osanda legii si de blestem si sa-l arate vrednic de vietuirea duhovniceasca pe care i-a daruit-o.” Hristos implineste legea si scapa de ea, ca urmare dureroasa, supunandu-Se ei prin chenoza, deci si prin nastere intr-un trup supus afectelor si coruptibilitatii. Caci El nu vrea sa inlature ceea ce vrea in esenta legea, adica implinirea voii lui Dumnezeu si a randuielii asezate de Dumnezeu in fire, ca sa scape in mod artificial si neorganic de legea ca urmare dureroasa a acelei neimpliniri. Ci vrea sa scape de acea urmare dureroasa reprezentata de lege, prin implinirea a ceea ce vrea Dumnezeu prin ea. Numai prin aceasta implinire a legii se scapa in realitate de legea ca urmare dureroasa a neimplinirii ei.

Hristos, zice Leontiu, n-a cautat sa implineasca o lege pe care nu ar fi implinit-o inainte si pe care in asemenea caz nici n-ar fi putut-o implini din pricina acelei slabiciuni a trupului, care in aceasta ipoteza L-ar fi facut sa o calce inainte. “Daca implineste cele ale legii fara sa aiba nevoie (caci dreptii n-au nevoie de pocainta), evident ca o face aceasta pentru a implini toata dreptatea iconomiei Lui dupa trup, ca sa arate prin insasi implinirea legii dumnezeirea Lui; odata ce firea trupeasca era lipsita de puterea spre implinirea ei, numai firea dumnezeiasca putea sa o implineasca pe aceasta deplin.” Evident ca nu e aici vorba de o implinire a legii in sensul unei satisfaceri externe aduse lui Dumnezeu, ci de implinirea voii lui Dumnezeu si a cerintelor firii omenesti printr-o viata care readuce firea la starea ei adevarata prin unirea cu Dumnezeu.

In felul acesta, intre chenoza Fiului lui Dumnezeu si Intruparea Lui, sau calitatea Fecioarei Maria de Nascatoare de Dumnezeu, e o legatura interna, ca de altfel intre toate implicatiile Intruparii sau ale uniunii celor doua firi intr-un ipostas. Leontiu de Bizant leaga strans de nasterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, sau de calitatea ei de Nascatoare de Dumnezeu, chenoza Lui si indumnezeirea firii Sale omenesti. Numai pentru ca Cel ce S-a Nascut din Fecioara a fost Dumnezeu, a primit El Insusi patimirile omenesti, biruindu-le, si a putut invia. In privinta Invierii el spune: ceilalti morti nu pot invia pentru ca in ei nu mai e nici o putere dupa moarte. “Cum, daca, dupa voi (nestorienilor), a fost mort in chip identic cu ceilalti, a ridicat in trei zile templul Sau?” Iar in privinta chenozei spune iarasi: “Noi spunem ca in unirea ipostatica a Cuvantului cu trupul, facandu-se de la inceput in trupul Fecioarei, a fost totusi bunavointa Cuvantului de a-Si face saraca in toata vietuirea Lui cu trupul marirea Sa naturala (dumnezeiasca), pentru ca nu prin rapire sau pe nedrept sa-Si inalte la dreptate prin vietuire neprihanita omenitate unita cu El, dupa moartea trupului.”

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare: