Fericit cel fara prihana

Între timp rugăciunile şi psalmul „Fericit cel fără prihană” se sfârşiseră. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenţi şi ei mi-au făcut cunoscut o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.

– Cum vă simţiţi? am întrebat aproape de urechile lui.

A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă şi adânc, de abia auzit:

– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzeşte testamentul, iubirea...

Şi a tăcut. Şi după puţin:

– Iubirea, frate... Şi iarăşi a tăcut.

Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-şi concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca şi cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre faţa lui, aşteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în Colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respiraţiei, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reuşit să articuleze cuvintele:

– Iubirea, frate Teolipt, iubirea...

Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc. Părinţii urmăreau scena.

– Se apropie, le zic eu.

– Da, răspund ei.

– Sunt gata cele de îngropăciune? am adăugat. Ei au dat afirmativ din cap.

– Un preot? am întrebat. Mi l-au arătat pe cel mai bătrân, care, aşa cum mi-au spus, l-a împărtăşit pe Pustnic cu Preacuratele Taine, înainte de sosirea mea... Deodată, faţa Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mişcat capul în semn de salut şi îngăimând „Vino! Amin”, şi-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 165-166)

Categoria: Articole

Cautare: