Fie în căsătorie, fie în monahism, să trăim în Hristos

Fragment din conferința „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală”, susținută de IPS Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Al. I. Cuza”, pe 30 aprilie 2017

Fie în căsătorie, fie în monahism, să trăim în Hristos

Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.

Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe Eva, s-a bucurat foarte mult şi a spus: “Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!” De unde ştia acest lucru, de vreme ce dormea? Pentru că avea înlăuntrul lui rugăciunea minţii şi, în timp ce dormea, vedea şi ce făcea Dumnezeu. Aceasta este experienţa pe care o au nevoitorii. Chiar şi în timpul somnului, ei se roagă. Este ceea ce spune Cântarea Cântărilor: “Eu dorm, dar inima mea veghează”. Şi apoi, spune Sf. Ioan Scărarul: “Dorm pentru nevoile trupului, iar inima mea veghează pentru plinătatea dragostei.” Aceasta era viaţa dinainte de cădere a cuplului Adam şi Eva. Nu a monahului, ci a acestui cuplu.

Îndată după cădere a avut loc o ruptură, această dezintegrare a persoanei, a individului. S-a rupt omul de Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: “Unde eşti, Adame?”, şi Adam s-a ascuns. Adam s-a rupt de sinele său propriu; una dorea şi alta făcea. S-a produs o ruptură între Adam şi Eva. Şi din ce se vede acest lucru? Din faptul că la început, când a văzut-o, a zis: “Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu!“, apoi, după neascultare, când Dumnezeu l-a întrebat “Adame, ce-ai făcut?”, el a răspuns: “Nu eu, femeia pe care mi-ai dat-o!“ N-a mai zis “os din oasele mele”, ci a spus “femeia aceasta, pe care Tu mi-ai dat-o!” Nu mai este “os din oasele mele“, din asta a devenit o femeie. Şi, de asemenea, s-a produs o ruptură între om şi întreaga fire, întreaga zidire, care a devenit sălbatică, pentru că Adam era ca o oglindă în care se reflecta harul lui Dumnezeu în toată făptura zidită.

Astfel, înainte de cădere avem această viaţă harismatică, pe care o putem numi viaţă feciorelnică, viaţă în Duhul Sfânt. După cădere, nunta îşi schimbă chipul. Dumnezeu le-a cusut haine de piele ca să îşi ascundă goliciunea. Sf. Grigorie de Nyssa şi alţi Părinţi spun că hainele de piele reprezintă viaţa animalelor necuvântătoare. A intrat în om această viaţă a animalelor necuvântătoare care se înmulţesc în felul acesta. Prin urmare, acest mod de naştere este o urmare a căderii. În acelaşi timp, însă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca în această cădere, în această stare, omul să se înmulţească şi să-l slăvească pe Dumnezeu.

Acum ce năzuim? Năzuim ca, fie în căsătorie, fie în viaţa de monah, să trăim în Hristos, în rugăciunea minţii. Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt. Am cunoscut oameni căsătoriţi care au rugăciunea minţii şi duc o viaţă de cumpătare şi am cunoscut monahi care au eşuat în viaţa lor monahală, nici nu ştiu ce înseamnă rugăciunea minţii, nu ştiu ce înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă citiţi Epistolele Sf. Ap. Pavel pe care le-a trimis creştinilor, care erau şi ei căsătoriţi şi necăsătoriţi – atunci nu exista monahismul, pentru că toţi trăiau după rânduiala vieţii monahale – veţi vedea că el continuu vorbeşte despre omul lăuntric, despre rugăciunea inimii, spune “să Se sălăşluiască Hristos înlăuntrul inimii”, “să spuneţi în inima voastră cântări şi laude“… Aceste lucruri le spune tuturor creştinilor. Dacă omul nu încearcă să-şi depăşească starea de cădere şi nu trăieşte în Hristos, eşuează oriunde ar fi el, fie că este căsătorit, fie că este monah, fie că este episcop, fie că este preot. Orice ar fi el, a eşuat în viaţă.

Dostoievski, în operele sale, accentuează tocmai acest lucru, acest tragism din viaţa omului: când omul vrea să devină ceva mai mult decât ceea ce este şi nu este satisfăcut, intră înlăuntrul lui seminţele tragismului. Aşadar, în Biserică să învăţăm să depășim puţin această stare a căderii.

V-am zis mai înainte despre părinţii mei; măcar de-aş avea şi eu credinţa, răbdarea şi dragostea lor. Trebuie să fac o mare nevoinţă ca să îi ajung…