Filosofia absurdului

Pe scurt, totul a devenit discutabil. Siguran­ţa magnifică pe care o vedem la Sfinţii Părinţi şi la Sfinţii Bisericii, precum şi la toţi credincio­şii adevăraţi, care raportează totul, fie în gândi­re, fie în vieţuire, la Dumnezeu, văzând totul ca avându-şi începutul şi sfârşitul în El, totul ca pe voia Sa - această siguranţă şi această credinţă care odinioară ţineau la un loc societatea, lumea şi omul însuşi, au dispărut acum, iar întrebările ale căror răspunsuri oamenii învăţaseră să le gă­sească în Dumnezeu, acum nu mai au răspuns pentru majoritatea lor.

Desigur, au existat şi alte forme de coerenţă în afară de creştinism şi alte forme de incoerenţă în afară de nihilismul şi absurdismul modern. În cadrul lor, viaţa omenească are sens sau nu are, dar numai într-o măsură limitată. De pildă, oa­menii care cred şi urmează concepţia hinduistă sau cea chineză despre lucruri au o anumită mă­sură din adevăr şi din pacea care vine din ade­văr - dar nu adevărul absolut, nici „pacea care covârşeşte orice minte", care provine numai din adevărul absolut; iar cei care cad din adevărul şi pacea acestea relative au pierdut ceva real, dar nu totul, cum a pierdut creştinul apostat. Nici­odată până acum nu a domnit în lume şi în inima omului o astfel de neorânduială; dar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că omul a căzut de la un adevăr şi o coerenţă care şi-au desco­perit plinătatea numai în Hristos. Numai Dumnezeul creştin este în acelaşi timp putere depli­nă şi iubire deplină; numai Dumnezeul creştin, prin iubirea Lui, i-a făgăduit omului nemurirea şi, prin puterea Lui de a împlini acea făgăduinţă, a pregătit o Împărăţie în care oamenii vor trăi în Dumnezeu ca dumnezei, după ce vor fi fost înviaţi din morţi. Acest Dumnezeu, cu făgădu­inţa Lui, este atât de incredibil pentru înţelege­rea omenească obişnuită, încât, după ce odini­oară au crezut în ea, oamenii care o resping nu mai pot niciodată să creadă că orice altceva mai are o valoare mare. Lumea din care un astfel de Dumnezeu a fost înlăturat, omul din care o ast­fel de speranţă a fost stinsă - sunt, într-adevăr, în ochii celor care au suferit o astfel de deziluziona­re, „absurzi".

„Dumnezeu a murit", „adevărul nu există": cele două propoziţii au exact acelaşi înţeles; am­bele sunt o descoperire a absurdităţii absolute a unei lumi al cărei centru nu mai este Dumnezeu, ci - nimic. Însă tocmai aici, în miezul absurdismului, se vede cel mai bine dependenţa acestu­ia de creştinismul pe care îl respinge. Una dintre dogmele creştine cel mai greu de înţeles şi de acceptat pentru necreştini şi anticreştini este creatio ex nihilo: crearea lumii de către Dumnezeu nu din El însuşi, nu dintr-o materie deja existentă, ci din nimic. Cu toate acestea, fără a înţelege creaţia, absurdistul dă mărturie despre realita­tea ei prin faptul că o inversează şi o parodia­ză, încearcă, de fapt, să o nimicească, să întoarcă lumea tocmai la acel nimic din care Dumnezeu a chemat-o mai întâi.

(Ieromonah Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 165-167)

Categoria: Articole

Cautare:

Filosofia absurdului

Vizualizari: 1104

Id: 11505

Imagine:

Share: