Frica de a nu pierde harul lui Dumnezeu

Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ţi-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este aşa de preţios, aşa de drag, aşa de iubit, aşa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înţeles ce înseamnă moarte. Că “moarte” nu înseamnă în primul rând despărţirea sufletului de trup, ci despărţirea duhului omului de către Duhul Sfânt, de harul lui Dumnezeu, Asta este moartea, de asta suferim noi toţi. Şi atuncea, cunoscând harul, noi avem mai multă experienţă decât Adam, tocmai fiindcă cunoaştem răul. Adam a cunoscut numai binele şi, cum zicem noi, “i s-a urât cu binele”, cum ar fi. Nu că i se urâse – dar nu l-a preţuit; în sensul acesta “i s-a urât cu binele” că nu a ştiut să-l preţuiască.

Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apoi harul naşte o oarecare teamă, cu plângere. Cum a venit în mine? Cine se sălăşluieşte în mintea mea? Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate simţirile? Dar, lucru şi mai înfricoşat: cum să-l păstrez? Cum să nu-l pierd? Şi cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de “teroare”, totuşi nu în sensul urât al cuvântului: o “teroare” să nu pierzi aceasta, harul aşa de preţios. Dar, o, cât de uşor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, şi s-a dus! Dar nici nu ştii că s-a dus. Te trezeşti dintr-o dată. A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump? Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu?

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 97-98)

Categoria: Articole

Cautare: