Fuga de lume

Ultimele cuvinte ale Bătrânului Teolipt au fost urmate de o adâncă tăcere. Ochii tuturor erau aţintiţi spre acest venerabil bătrân care nu dezvoltase, rece, o teorie obişnuită, ci în cuvintele sale se simţeau cu adevărat pulsaţiile unei mărturisiri înflăcărate, care însoţea cuvintele ce ieşeau din adâncuri. Fiecare putea să aibă ideile lui, dar înaintea unui bătrân erou, care vorbea în numele unei vieţi sfinte de 57 de ani, eram constrânşi, fie că eram de acord sau nu, să ne descoperim.

- Venerabilul meu părinte Teolipt, a zis Monahul Hrisostom, aţi dezvoltat în modul cel mai teologic importanţa credinţei în Hristos şi aţi prezentat în chip analitic consecinţele ei în sfera teoretică şi practică a vieţii credincioşilor. Această credinţă, transpusă în Monahismul nostru, îi dă conţinutul şi însuşi suportul pe care se bazează. Iar recunoaşterea faptului că „prin credinţă umblăm, nu prin vedere” (II Cor.5, 7) oferă o valoare infinită acestui factor al vieţii noastre în Hristos, credinţa, care este legată indisolubil cu iubirea.

Astfel încât, având în vedere specificul Monahismului, ca o instituţie care îşi propune desăvârşirea, se dovedeşte că Monahismul nostru este mânat în Pustie pe carul Credinţei şi al Iubirii condus de Însuşi Hristos, fapt care suprimă orice îndoială cu privire la funcţionarea lui binefăcătoare în Biserică, la „creştinătatea” lui, la purcederea lui cea mai autentică din Ortodoxie...

- Ceea ce se observă în întâlnirea noastră, am remarcat eu, e că se face un efort apologetic în favoarea Monahismului, pentru ca prietenul nostru teolog să se convingă că forma „retragerii” din lume (a anahoretismului) nu e ceva nou, ci o continuare a tradiţiei Bisericii Răsăritene şi se bazează pe teologia Mistică a Părinţilor. Demn de remarcat e că noi trei suntem de acord întru totul, în timp ce iubitul teolog, închistat în ideile lui preconcepute, nu poate să se încredinţeze. Cu toate că s-a înregistrat în mod sigur un progres relativ în discuţie, prin slăbirea opoziţiei teologului, totuşi, înţelegerea deplină a Monahismului nostru este o chestiune de dragoste dumnezeiască, cum foarte just a spus Bătrânul Teolipt. Prin urmare, consider că efortul dialectic se impune numai până la un anumit punct, dincolo de care el nu mai are nicio putere. Şi în acest punct se dovedeşte că una e cugetarea şi alta inima.

Dacă în inima prietenului teolog ar birui dragostea faţă de Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de o discuţie atât de îndelungată şi nu atât de folositoare. Fiindcă l-ar convinge însăşi natura iubirii. Şi nu numai iubirea, ci şi cunoaşterea elementară a condiţiilor în care se curăţă sufletul l-ar fi convins că fără îndepărtarea de grijile vieţii nu este cu putinţă atingerea cu succes a scopurilor Monahale. Marele Vasile, care e considerat organizatorul vieţii monahale în Răsărit, se pronunţă foarte clar: „Cel ce voieşte să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să se desfacă de legăturile strădaniilor vieţii, iar aceasta se realizează printr-o retragere desăvârşită şi prin uitarea vechilor obiceiuri. Încât, dacă nu ne-am înstrăina de rudenia trupească şi de viaţa socială, ca şi cum am trece, prin asceză, într-o altă lume după cel care a zis: „vieţuirea voastră este în cer” (Filip 3, 20), este cu neputinţă ca noi să atingem scopul de a bineplăcea lui Dumnezeu, Domnul însuşi spunând-o hotărât: „oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ceea ce are, nu poate fi ucenicul meu” (Lc. 14, 33). Presupun că prietenul nostru teolog nu-şi îngăduie să invoce la infinit ignoranţa...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 108-110)

I. Fuga de lume

II. Despre smerenie și slavă deșartă

III. Cum putem trăi creștinismul

IV. Cred, ca să pot înțelege

Categoria: Articole

Cautare:

Fuga de lume

Vizualizari: 680

Id: 6704

Imagine:

Share: