Glasul constiintei este glasul voii lui Dumnezeu

Când munceau la ogor, după ce mâncau la amiază, toți simţeau nevoia să se odihnească. În acest răstimp, David dispărea. Toți credeau că şi el s-a dus să se odihnească undeva sub vreun copac. Dar, după o vreme, au descoperit că el se ruga. Şi se ruga cu atâta tărie, încât nu mai vedea nimic din cele ce se petreceau împrejurul lui.

— Copilul meu, nu te odihneşti şi tu puţin acum, când este atât de cald?

— Atunci când mă rog nu simt nici căldură şi nici altceva. Îmi face plăcere să vorbesc cu Iisus, să mă gândesc la El şi să-I mulţumesc pentru toate bunătăţile dăruite de El şi asta mă odihneşte mai mult decât dacă aş dormi. Voi însă trebuie să vă odihniţi pentru că ați obosit lucrând atât de mult. Eu nici nu am secerat, nici nu am cules, pentru că nu am semănat nimic. Vin la secerat şi la cules numai să nu stau singur acasă. La fel fac şi atunci când rămân singur acasă, nu ştiu cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu, lui Iisus Hristos, Care binevoieşte să mă asculte totdeauna, să aibă grijă de mine şi să-mi dea tot ce am nevoie pentru sporirea mea duhovnicească. Şi ție îti mulţumesc, mamă. Dacă vreodată voi pleca de lângă voi, n-am să uit niciodată ce ați făcut pentru mine şi vă voi păstra o mare recunoştinţă toată viața.

— Hristoase Dumnezeule! Maica Domnului! Dar de ce să pleci de lângă noi? Tu o să fii preot în sat, în locul tatălui tău atunci când vei ajunge la vârsta potrivită. Aşa am hotărât cu părintele.

— Acest lucru se poate întâmpla într-o bună zi, mamă. Poate că asta e şi voia lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu nu vrea asta, nu se va face. Eu deocamdată simt nevoia să aflu un părinte duhovnicesc.

— Dar nu îl ai pe părintele ca povățuitor? El povăţuieşte tot satul şi este mereu lângă tine.

— Nu l-ai auzit, mamă, spunând într-o zi: „Eu nu mai am altceva ce să-l învăţ pe David. Chiar şi dascălii lui îl întreabă despre lucruri pe care ei nu le cunosc”? Nu te teme, mamă, ultimul dascăl mi-a spus că există povățuitori mai sporiţi, pustnici şi monahi, care au sporit mult prin rugăciune, prin asceză, prin studiul Sfintelor Scripturi şi prin cercetarea multor locuri de închinare şi a multor dascăli înţelepţi. Nu trebuie să stau acasă în tihnă, ci trebuie să merg să caut pe stareţul care mă va povăţui şi mă va sfătui cum să mă nevoiesc, ce voie să lepăd şi ce gând să arunc departe de mine. Aşadar, eu trebuie să mă ostenesc mult pentru ca Dumnezeu să mă cheme la vreo slujire a Sa. Până acum nu m-am ostenit, nu am dus lipsă de nimic, nu am făcut canon, post, priveghere şi rugăciune de toată noaptea.

— Copilul meu, toate acestea mă înfricoşează.

— De ce, mamă? Vrei să spui că te uimesc. Este normal să se întâmple astfel. Anii trec şi eu învăţ, aşa cum este şi firesc. Acestea pe care le spun sunt teoria pe care o predau dascălii şi pe care am învăţat-o şi eu de la dascălul meu. Dar toate acestea trebuie să devină lucrare. Însă aceasta nu se poate face în Gardiniţa. Nu-ţi aduci aminte ce spunea o femeie: „Precum portocalul nu poate ţine pe el portocalele pentru totdeauna, aşa nici eu nu pot ţine pe copiii mei totdeauna lângă mine”.

— Cuvintele pe care le spui sunt cuvinte pline de înţelepciune şi mă minunez auzindu-le de la tine, dar mă tem, copilul meu, pentru că eşti încă mic. Doreşti mai multe decât trebuie şi decât poţi tu purta.

— Nu ai vorbit bine, mamă. Omul simte înăuntrul său îndemnul de a săvârşi ceva bun ca pe un glas venit din Cer. Există însă şi glasul eulul nostru. Cunosc şi eu acest glas. Dar glasul pe care trebuie să-l aud nu este cel al egoismului meu, nu e glasul care vine din firea mea omenească, de lut, ci e glasul pe care-l aştept de Sus. El nu a venit încă, dar simt că se va auzi degrabă.

(Cuviosul David „Bătrânul” - „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 31-32)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: