Grija nemasurata si nebanuita a lui Dumnezeu pentru oameni

Părinte, Avva Macarie spune că Dumnezeu ne dă bunătăţile cereşti, şi credem aceasta. Dar trebuie să credem că ni le va da şi pe cele pământeşti, care nu sunt atât de importante?

Care pământeşti?

Cele de care avem trebuinţă.

Da, bine ai spus. Dumnezeu îşi iubeşte făptura Sa, chipul Său şi se îngrijeşte de cele de care are trebuinţă.

Aceasta trebuie s-o creadă fiecare şi să nu se neliniştească?

Dacă n-o crede şi se luptă singur să le dobândească, se va chinui. Iar dacă Dumnezeu nu va da cele pământeşti, lucrurile materiale, omul care trăieşte duhovniceşte nu se va mâhni. Dacă vom căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu - şi aceasta trebuie să fie singura noastră grijă - toate celelalte ni se vor da. Va lăsa, oare, Dumnezeu făptura Sa?... Mana, pe care Dumnezeu o dădea în fiecare zi israeliţilor în pustie, se strica dacă o ţineau pe a doua zi (Ieşire 16, 19-20). Aşa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei să aibă încredere în Pronia Sa.

Noi încă n-am înţeles cuvântul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”. Ori credem, ori nu credem. Când am mers să pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gândit deloc ce o să se întâmple cu mine în pustie printre oameni necunoscuţi: ce voi mânca, cum voi trăi? Sihăstria Sfintei Epistimia, unde aveam de gând să locuiesc, era de mulţi ani părăsită, nelocuită. Deoarece nu voiam să îngreuiez mănăstirea, n-am cerut nimic. Îmi aduceau totuşi puţină pâine de la mănăstire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc, când Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? Şi apa era foarte puţină. Nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi îmi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuţit cele două părţi de o piatră, am luat şi un lemn şi am început să fac iconiţe sculptate. Lucram şi rosteam Rugăciunea lui Iisus. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model, iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile, îl făceam în 11 ore. Nu numai că nu duceam lipsă, dar îi ajutam şi pe copiii de beduini.

Pentru o perioadă de timp, făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam să fac lucru de mână, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Dacă le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare... Dar apoi mi-a venit gândul: „Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?”. Şi astfel am hotărât să limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Dar, oare, aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. În partea cealaltă era pustie. Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră şi-mi spune: „Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi”. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas, l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, încât n-am mai putut să-mi ţin lacrimile. Vezi cum rânduieşte Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul. „Mie nu mi-ai dat, Părinte!”. spunea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 269-271)

Categoria: Articole

Cautare: