Homosexualitatea poate fi biruita!

Cum se biruieşte, respectiv cum se vindecă homosexualitatea?

Se biruieşte mai uşor, se vindecă mai greu. Pentru că sunt situaţii în care cel chinuit de această suferinţă, sau de această înclinaţie sau de această „orientare”, cum se numeşte acum, să nu se poată elibera...

Acum îmi vine în minte situaţia lui Julien Green - un mare scriitor francez, pe care l-am iubit mult, mult de tot - care a fost chinuit de această suferinţă toată viaţa lui fără să fi căzut în păcat. În adolescenţă striga la Dumnezeu: „Doamne, de ce-mi plac mie mai mult verii mei decât verişoarele?”

Da, e greu de vindecat, dar este posibilă viaţa curată în credinţă, aşa cum e posibilă şi pentru un heterosexual. N-au fost sfinţii noştri chinuiţi de ispite şi au biruit? Nu sunt şi astăzi călugării sau celibatarii credincioşi chinuiţi de ispite şi biruiesc? Aceeaşi luptă o are de dus şi cineva care se consideră sau este homosexual. Acesta este un aspect şi o primă etapă a vindecării: omul descoperă că poate fi stăpân peste pornirile şi impulsurile sale şi că Dumnezeu dă har pentru asta.

Aşadar, de biruit se poate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Se poate, pentru că însuşi Dumnezeu spune: „Nu păcătuiţi!” şi când Dumnezeu dă o poruncă, El dă, în chiar acea poruncă şi puterea de a o împlini pentru a-L cunoaşte pe El şi bucuria Lui. De vindecat e ceva mai greu, dar este posibil.

În America sunt mii de cazuri de homosexuali care s-au vindecat, dar nu se vorbeşte despre ei, se vorbeşte doar despre cei care vor să se căsătorească între ei şi să înfieze copii... Da, se vindecă profund şi adevărat cei care apelează la puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, cei care se dau pe mâna lui Dumnezeu pentru a descoperi mai întâi cauza îmbolnăvirii şi apoi, pentru vindecare. Totul este ca cel în cauză să se considere bolnav şi să-şi dorească sănătatea! Dar sunt foarte mulţi care ies din această capcană şi prin psihoterapii, prin metode psihologice şi psihiatrice pentru că, de obicei, astea vin din traume din copilărie: abuzuri em oţionale, sexuale, fizice sau surprinderea repetată a părinţilor în actul intim.

Cunosc un tânăr care din cauza asta - lui i se părea că mamei lui i se întâmpla ceva foarte rău - crede că dacă s-ar apropia de femeie i-ar face rău mamei sale. E greu acest lucru. Şi-atunci, tot erotismul s-a dus spre băieţi. Psihologii spun că este foarte complicat. Important este ca omul să-şi amintească toate aceste lucruri şi să le spună cuiva în care are încredere, cum ar fi un consilier sau un preot...

Din păcate, părintele duhovnic nu întotdeauna are timp sau deschiderea care să-l ajute pe cel care vine să spună toate acestea... Apoi, de multe ori aceste amintiri sunt adânc îngropate în subconştient şi e nevoie de multă răbdare şi ascultare până vine, încet, încet conştientizarea traumei, apoi iertarea agresorului, apoi iertarea propriei persoane şi mărturisirea propriilor reacţii păcătoase. Pentru că una este ce mi-au făcut mie alţii şi alta este cum am reacţionat eu la ce mi-au făcut ceilalţi. Şi alt remediu decât iertarea, nu cunosc.

Cele câteva cazuri pe care le cunosc eu au biruit aşa: post, rugăciune, descoperirea cauzei şi iertarea celor care le-au produs traumatismul.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p. 81)

Categoria: Articole

Cautare: