Hristos nu vrea langa Sine suflete „grosolane”

Alergăm, atunci când suntem osteniţi, să ne odihnim în rugăciune, în Cel iubit, sau o facem ca pe o corvoadă şi zicem: „Oh, acum am de făcut rugăciunea şi canonul?” Ce ne lipseşte, de simţim asta? Lipseşte dragostea dumnezeiască. O astfel de rugăciune nu are valoare. Ba, s-ar putea să facă şi rău.

Dacă sufletul se zbârceşte şi devine nevrednic de iubirea lui Hristos, atunci Hristos rupe legăturile, căci El nu vrea lângă Sine suflete „grosolane”. Sufletul trebuie să-şi revină, pentru a deveni vrednic de Hristos, să se pocăiască de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22). Adevărata pocăinţă va aduce sfinţenia. Să nu zici „trec anii, nu sunt vrednic”, ci „mi-amintesc că am avut şi eu zile deşarte, când nu trăiam aproape de Dumnezeu.” Şi în viaţa mea trebuie că au fost zile deşarte. Eram de doisprezece ani când am plecat în Sfântul Munte. Ăştia nu sunt ani? Bineînţeles, eram copil, dar am trăit doisprezece ani departe de Dumnezeu. Atât de mulţi ani!

Ascultaţi ce zice undeva Sfântul Ignatie Briancianinov: „Toată lucrarea cea trupească şi duhovnicească ce nu are durere sau osteneală, niciodată nu aduce roadă, căci Împărăţia cerurilor se sileşte, şi cei ce se silesc o răpesc pe ea, înţelegând prin silire nevoinţa cea trupească cu durere.”

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 184-185)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: