Iadul poate fi rezumat in doua vorbe: prea tarziu!

Ceea ce evocăm acum e de foarte mare importanţă, deoarece influenţează atitudinea noastră în faţa morţii. Moartea ne lansează o provocare: să creştem la deplina noastră măsură, călăuziţi de o aspiraţie statornică, străduindu-ne necontenit a fi tot ceea ce putem fi, fără vreo nădejde că vom fi mai buni cândva, mai târziu, dacă nu ne îngrijim chiar azi să fim cum trebuie. Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu! Numai amintirea morţii poate să ne motiveze să trăim astfel încât niciodată să nu fie cazul să ne confruntăm cu acest cuvânt înfricoşător, cu această evidenţă înfricoşătoare: „E prea târziu!" Cuvinte ce ar putea fi spuse, gesturi ce ar putea împlini o relaţie, nu mai pot fi făcute. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice intenţie de a mai făptui ceva în acest sens; acestea se vor putea împlini altcumva, dar vor fi scump plătite, cu preţul unei mai mari frământări a sufletului.

Aş dori să ilustrez cu un exemplu, ca să fie mai pe înţeles. Cu mulţi ani în urmă, un bătrân de vreo 80 de ani a venit să mă vadă. Voia să-mi ceară un sfat, fiindcă nu mai putea continua să trăiască în starea de zbucium şi neîmpăcare ce-l stăpânise timp de 60 de ani. În timpul războiului civil din Rusia, el ucisese o fată pe care o iubea şi care îl iubea. Se îndrăgiseră mult şi intenţionau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri ea a ţâşnit dintr-o dată, traversând linia de foc, şi a fost prea târziu ca el să oprească împuşcătura. Vreme de 60 de ani nu şi-a mai putut afla liniştea. Nu numai că pusese capăt unei vieţi care îi fusese infinit de dragă, dar curmase în plină floare firul vieţii nespus de preţioase a fetei pe care o iubea.

Mi-a spus că s-a rugat, implorând iertare de la Domnul, spovedindu-se cu pocăinţă, primind dezlegare şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, şi că făcuse tot ceea ce-i trecuse prin minte lui şi celor către care se îndreptase pentru sfat, dar tot nu-şi putea găsi pacea. Sub inspiraţia harului şi mişcat de o profundă simpatie şi compasiune i-am spus: „Te-ai adresat lui Hristos pe Care nu L-ai ucis, unor preoţi cărora nu le-ai făcut nici un rău. De ce nu te-ai gândit însă niciodată să te adresezi şi tinerei fete pe care ai ucis-o, cerându-i iertare?" S-a arătat surprins. Oare Dumnezeu nu poate ierta? Nu este singurul care poate ierta păcatele oamenilor pe pământ? Desigur că aşa este. Dar i-am sugerat că dacă fata pe care o împuşcase îl iartă, ea ar putea chiar mijloci pentru el şi atunci Însuşi Domnul nu ar fi indiferent la cererea ei. I-am sugerat că ar trebui ca după rugăciunea de seară să stea şi să-i spună fetei durerea şi zbuciumul minţii şi a inimii pustiite, suferinţele pe care le îndurase în toţi aceşti 60 de ani, şi să-i ceară iertare, cerându-i apoi să mijlocească pentru el şi să-L roage pe Dumnezeu să-i trimită pace în inimă ca semn că a fost iertat. Aşa a şi făcut şi astfel a dobândit într-un sfârşit pacea sufletului. Deci ceea ce a rămas nerezolvat pe pământ, îşi poate găsi o dezlegare, şi ceea ce nu şi-a aflat iertare pe pământ, poate fi tămăduit mai târziu, dar cu preţul unor ani de durere şi remuşcări, de zbucium şi de lacrimi.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 85-87)

Categoria: Articole

Cautare: