Impartasirea dumnezeiasca

Acestea s-au scris şi despre Pavel pe scurt, cînd i-a vorbit marea lumină, învăluindu-l ca un fulger (Fapte IX, 3 ; XXVI, 13). Iar cei ce au urcat împreună cu Domnul pe munte au văzut slava Lui «nu întreagă, ca să nu piardă, împreună cu vederea, şi viaţa». Deci nu e numai neîmpărţit Duhul în cei împărţiţi, ci îi şi uneşte pe cei ce se împărtăşesc după puterea lor, ca o putere unificatoare şi-i înalţă spre unitatea şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui, Care-i adună. Astfel, ieşind cu bunătate pentru unirea celor proniaţi şi înmulţindu-Se, Duhul rămâne înlăuntrul Său însuşi după puterea cea mai presus de fire. Chiar dacă această revărsare şi trimitere şi înaintare este arătare — «căci fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos»- (1 Cor. XII, 7) — se poate spune că Duhul Se împarte, măsurându-Şi arătarea după măsura celor ce se unesc cu El în chip tainic? Şi dacă niciodată nu Se arată în chip desăvârşit, aceasta fiind tuturor fără de folos, ci depăşeşte în chip nesfârşit toată arătarea şi înţelegerea, se poate spune că Se împarte şi Se compune din ceva subordonat şi ceva supraordonat? Nu înţelegeţi, voi cei întru toate înţelepţi, nici faptul că ceea ce se arată, sau se cugetă, sau se împărtăşeşte de Dumnezeu, nu e partea Lui, ca să sufere Dumnezeu vreo împărţire cum ziceţi voi, ci întreg Se arată şi nu Se arată, Se înţelege şi nu Se înţelege, Se împărtăşeşte şi rămâne neîmpărtăşit?

(Sfântul Grigorie Palama, Filocalia 7, Editura ISBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 380)

Categoria: Articole

Cautare: