Indrazneala de a fi crestin

Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre şi îndeosebi, îndepărtarea pe scara largă de Biserică şi de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârşiţi însă le propovăduim înţelepciunea, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră; şi pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu. Dar noi, nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor. 2,6,7, 10-12). Aceasta este înţelegerea creştinească normală, fără de care nu putem „umbla cu vrednicie, potrivit chemării cu care am fost chemaţi” (cf. Efes. 1). Dar s-ar putea obiecta: o astfel de îndrăzneală n-ar putea duce la mândrie? Pentru a contracara însă orice tendinţă spre îngâmfare, trebuie să amintim doar avertismentul lui Hristos: „Şi tu, Capernaume, înălţatu-te-ai oare pân' la cer? Pân' la iad te vei coborî” (Mt. 11, 23).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 100-101)

Categoria: Articole

Cautare: