Ingradirea copiilor este necesara pana la maturizarea lor

Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare necesitate, mai ales în vârsta critică a adolescentei, pentru a nu aluneca pe povârnişul cel dulce al plăcerilor lumeşti care umplu sufletul de nelinişte şi îl depărtează de Dumnezeu pentru veşnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înţeleagă că în ascultarea față de părinţi se ascunde interesul lor propriu şi astfel să asculte cu bucurie şi să se mişte liber în spaţiul duhovnicesc.

Vedeţi cum îngrădim libertatea copilului mic? Embrionul este îngrădit nouă luni în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-şase luni îi pun şi gărduţ. Când creşte mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Căci de va fi lăsat liber, va cădea şi va muri.

Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creşte copilul în siguranţă. Se pare că îl lipsesc de libertate, dar fără aceste măsuri ar fi fost în primejdie să moară din prima clipă. Copiii însă nu înţeleg, nici atunci când sunt mici că au nevoie de îngrădire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de altfel de îngrădire, şi pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la distrugere.

Copiii trebuie să înţeleagă că până la terminarea studiilor lor, până atunci când îşi vor lua diploma şi până când se vor maturiza şi vor ajunge oameni în toată firea, au trebuinţă de o oarecare îngrădire.

Pentru că de se vor schilodi chiar şi numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi astfel să fie recunoscători părinţilor lor pentru aceasta. Să înţeleagă că ceea ce fac părinţii o fac din dragoste, nici un tată sau vreo mamă nu şi-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă s-a purtat cu ei cu barbarie. Şi deşi părinţii îi constrâng puţin mai mult pe copii, totuşi în aceasta se ascunde multa lor dragoste.

Şi o fac cu intenţie bună, ca ei să fie atenţi şi să nu fie expuşi la primejdii. Se poate ca un grădinar pentru mai multă siguranţă să lege cu sârmă copăcelul pe care îl plantează şi astfel să se rănească puţin, dar Bunul Dumnezeu, văzând că se răneşte coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Şi dacă Dumnezeu închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngriji de făptura Sa. Adică dacă părinţii l-au strâns pe copil puţin mai mult şi s-a rănit puţin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie să discute cu părinţii lor şi să le spună gândurile. Aşa cum monahul în mănăstire are pe stareţul său, căruia îi spune gândurile sale şi astfel se uşurează, la fel şi copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinţii lui. În mod normal copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei şi apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveşte la picior părinţii merg împreună cu el la medic şi îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vindeca piciorul, tot astfel ei trebuie să ştie şi ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-l ajuta. Dacă acesta îşi spune problemele sale sufleteşti numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinţii să-l ajute, neştiind ce anume îl preocupă?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, IV, Editura Evanghelismos, p. 135-139)

Categoria: Articole

Cautare: